Zilele, încă își ocupă locul în stalul timpului, rezervat cu mult timp înainte, pentru a asista la spectacolul de pe scena vieții mele.
Numai câteva au privilegiul de a păși pe covorul roșu, pentru a-și ocupa locurile în lojă. Le-am numărat până când, la un moment dat, cele din spate, primele sosite, au rămas atât de mult în urmă, încât, prin culoarele timpului, abia le mai zăresc.
Rostesc obsesiv un monolog, deranjată fiind doar de zgomotul clipelor strivite în maxilarele zilelor, asemeni unui perpetuu mobile.
Degeaba îmi astup urechile cu palmele, ochii cu pleoapele, căci imaginea pătrunde printre gratiile palmelor și zgomotul sparge barierele pleoapelor, pătrunzând ca o săgeată de grafit prin tușul pupilei, căutând drumul spre retină, unde imaginea îl așteaptă nerăbdătoare să-și primească autograful.
Mă îngheață apetitul lor bulimic, dar mă încălzesc la lumina reflectoarelor care îmi dezgheață simțurile.
Pipăi în jur, căutând sufleorul dar îl descopăr trăgând sforile, cocoțat pe scripetele plafonului și în lumina reflectoarelor, îmi trimite doar câteva umbre de fler.
Derutante umbre...,la un prim impuls, mă prind de ele pentru a le escalada, dar la capătul lor, nu găsesc punctul pentru a stopa monologul. Găsesc numai semne de întrebare, strânse într-un mănunchi, precum o ancoră.
Trebuie doar să le dezleg pentru a trage cortina și pentru a ridica decorul de pânze.
Privesc în sală...nu mă grăbesc, încă mai sunt locuri libere și îmi doresc să trag cortina cu, casa închisă.
Numai câteva au privilegiul de a păși pe covorul roșu, pentru a-și ocupa locurile în lojă. Le-am numărat până când, la un moment dat, cele din spate, primele sosite, au rămas atât de mult în urmă, încât, prin culoarele timpului, abia le mai zăresc.
Rostesc obsesiv un monolog, deranjată fiind doar de zgomotul clipelor strivite în maxilarele zilelor, asemeni unui perpetuu mobile.
Degeaba îmi astup urechile cu palmele, ochii cu pleoapele, căci imaginea pătrunde printre gratiile palmelor și zgomotul sparge barierele pleoapelor, pătrunzând ca o săgeată de grafit prin tușul pupilei, căutând drumul spre retină, unde imaginea îl așteaptă nerăbdătoare să-și primească autograful.
Mă îngheață apetitul lor bulimic, dar mă încălzesc la lumina reflectoarelor care îmi dezgheață simțurile.
Pipăi în jur, căutând sufleorul dar îl descopăr trăgând sforile, cocoțat pe scripetele plafonului și în lumina reflectoarelor, îmi trimite doar câteva umbre de fler.
Derutante umbre...,la un prim impuls, mă prind de ele pentru a le escalada, dar la capătul lor, nu găsesc punctul pentru a stopa monologul. Găsesc numai semne de întrebare, strânse într-un mănunchi, precum o ancoră.
Trebuie doar să le dezleg pentru a trage cortina și pentru a ridica decorul de pânze.
Privesc în sală...nu mă grăbesc, încă mai sunt locuri libere și îmi doresc să trag cortina cu, casa închisă.
Elena Arsenie
30 mai 2019
30 mai 2019
Comentarii
Trimiteți un comentariu