Elena TUDOSA-Ne trecem viața prin străini, nefericiți

Cum ne trec anii rând pe rând,
Fără măcar să îi simțim,
Averi strângând, agonisind,
Nu ne dăm seama că îmbătrânim.

Și trece timpul grăbit peste noi,
Făr-a ne bucura puțin de el,
Rămânem în suflet reci și goi,
Iar fericiți nu suntem mai defel.

La ce ne e bună oare averea,
Când chinuim prin lume singuri,
Gustând mereu numai durerea,
Trăind apăsați doar de gânduri?

Care e mângâierea noastră,
Când seara sfârtecati de dor,
Privind către bolta albastră,
Vorbim cu lumea stelelor?

Care-i răsplata noastră oare,
A trudei care o depunem,
Trăim noi fericiți în depărtare,
Și mulțumiți acolo unde suntem?

Sunt întrebări care ne rod,
Când prin straini ne chinuim,
Viața constă în a fi rob,
Pentru această noi trăim?

Uitând de noi, de a sta bine,
Mereu de griji înconjurați,
Îmbătrânim degeaba-n lume,
Ca mai apoi să fim uitați.

Ce soartă mai ai tu române,
Cu ochi-nlacrimati mereu,
Uitând de tot, te treci prin lume,
Făr'să mai știi de rostul tău,

Sfârșești dar rătăcind anume
Uitat de toți, de Dumnezeu,
Deși fericirea se află - n tine,
Alegi să fii un sclav, ești sclavul tău!