Emilia STROE-ȚENA -METAMORE EFOZELULUI LIRIC ÎN VOLUMUL DE VERSURI „O ALTĂ DIMENSIUNE A SENTIMENTELOR” DE DANIELA ACHIM- HARABAGIU

Acest al II-lea volum de versuri al tinerei poete Daniela Achim Harabagiu, intitulat
sugestiv ”O altă dimensiune a sentimentelor”, apărut la editura ”eCreator” Baia
Mare, 2018, prezintă concepția și viziunea autoarei despre iubire, ca sursă a vieții,
iubire devenită poezie, aflându-se peste tot: ”în pietre,/ Pe urmă în izvoare,.../ Apoi
în frunzele copacilor,/Verzi, îngălbenite,/Ruginite,/ Pe cer, pe aripi,.../ În aștri, în
Calea Lactee,/ Coborâtă în cireșele/de mai, pământene!” (Vei ști).
Acest poem de deschidere este unul vizual, viu colorat, cu imagini metaforice deosebit
de sensibile. Poeta vorbește despre dimensiunea ”nelumească, atemporală, astrală,
aproape ubicuitară” a sentimentelor sale. Imaginea persoanei iubite, venite ”din altă
galaxie”, se compune și din asemănări cu figuri mitologice și istorice: ”chip frumos,
de Rege Dac”;...”preschimbat în Eros”. Iubirea este un copac cu ramuri, cărora
poeta le cere să înmugurească în inima iubitului, ramurile confundându-se poetic, cu
eul său: ”Înmugurește-mă în inima ta!/ Fă-mi lăcaș unde fluturii zboară,” (Pe
ramuri de iubire).

Poeta îi adresează iubitului său rugămintea de a opri timpul, de a intra în eternitate cu
fericirea: ”Oprește timpul, păstrează clipa,/ O zbatere de aripi, nu vreau să mă
doară!”(ibid.) Meditația poetei pe tema iubirii – o iubire captivă după care sufletul
”rămâne-nsângerat”, în poemul ”Ți-am spus”, are drept ”concluzie” presărarea de
”praf de stele”: ”Ți-am spus că te iubesc și te-am eliberat,/Din strașnica
Închisoare a gândurilor mele,/Fără să-ți spun că sufletu-mi rămâne-nsângerat,/
Asupra-am presărat, magnific praf de stele.” Zbuciumul, dramatismul acestei ”mari
iubiri târzii” trece din sufletul poetei, din interiorul ființei în cosmos și are puterea unui
adevărat seism: ”Ai preluat frumoasă, teribilă, ștafeta/ Neîntâmplată, a unei
mari iubiri târzii,/ Cu care-am zdruncinat și cerul și planeta.” (Ți-am spus)
Iubirea este o ”mirabilă povară”, ”dulce ca mirea”, deși îmbracă o ”haină precară”
sau”umblă zdrențuită”: ”Și uneori e mândră,/ Iar alteori e tandră,/ Și umblă
zdrențuită,/ De multe ori flamândă,/ Și goală cum e, s-ar ascunde,/ Dar, nu are
unde,/ Umblă iubirea-ntre noi desculță,/ Vrăjitoare drăguță”. (Mirabila povară)
Relația dintre cei doi îndrăgostiți capătă imaginea unei scene de vânătoare, unde

metaforele, când suave, când profunde, au o strălucire aparte: ” Te-am ucis în propria-
ți vânătoare pornită/ Asupra-mi vulnerabilului, pământescului eu,/ Din
confruntarea cu tine-am rămas, pururi rănită,/ Ca într-o farsă urâtă a destinului
greu.” (În taină)
O ală imagine, inspirată dintr-un basm anume, cu un prinț plecat la vânătoare, ne
readuce ulterior într-un cadru cât se poate de banal și de comun; iubita, bătând la
poarta palatului, având cu sine o tolbă doldora de sentimente, averea sa, se trezește
din vis în acest spațiu străin și auster, neînțelegând de ce singurul său dar, adică
sentimentele sale nu încap(e) acolo. un anume dramatism interior străbate aceste
versuri de un lirism și modernism aparte: „I-am zis: - Dar stai puțin, el m-a invitat.../ Și
pe neașteptate, mi-a detectat,/ Cu un aparat extrem de sofisticat,/ Sentimentele./
Apoi mi-a spus implacabil și foarte încruntat/ -Aici accesul e interzis/ Pentru
persoanele/ Cu al sentimentelor gabarit depășit!/ -Și pentru că ești la prima
abatere,/ Te sancționez cu avertisment,/ Pentru data viitoare,/ Îți voi confisca
sentimentele!” (Acces interzis) Încercând să continue ”portretul” iubirii, tânăra poetă
Daniela Achim Harabagiu o compară cu o ”regină păgână”, ”a inimii stăpână”, cerând
fie iubitului, fie cititorului să îi facă o cunună de mărgăritare, s-o împodobescă cu razele
lunii și să i-o predea, să o facă să răsară în inima sa, plină de trăiri sincere, autentice,
inocente: ”Adună-i mărgăritare/ Și fă-i cunună,/ Împodobește-o cu raze,/
Desprinse din lună,/ Și vino la mine cu ea,/ Într-o seară Cerească,/ Răsare-o apoi
în inima mea/ Și las-o acolo să înmugurească! ” (A inimii stăpână).
Elementele din care se compun atmosfera de iubire, elemente de peisaj, dar și cele ale
figurii umane se transformă în semne poetice; sensurile lor se încarcă de densitate și
dramatism. Iubirea devine o ”dulce durere”, o ”efervescență” ce ”descumpănește” și
”năucește”. Adverbul de mod ”maxim”, folosit adesea în limbajul colocvial, este bine
sedimentat în structura ”maxim mă năucește” și nu împietează. (Suntem în eter).
Sentimentele poetei, deși resimțite prin toți porii ființei, prin toate ”celulele” sale,
depășesc contingentul, se înalță în astral, în eter: ”Suntem în eter,/ În prelungirea
acestei lumi,/ Două unghiuri adiacente,/ ardente,/ de bătrânul Cronos
îngemănate,/ latente.” (Suntem în eter) Între vis și realitate, poeta preferă visul ca pe
o prelungire a gândurilor și simțirilor ei curate: ”Mă obosește concretul din lumea asta
perversă!” (În lumea din vis) Trupurile celor doi îndrăgostiți sunt canale de comunicare
spre infinit și absolut; poeta utilizează o imagine plină de prospețime, de un inefabil
semantism: ”Duceam cu noi,/ În noi,/ Iubirea păgână și neastâmpărată,/ Ca niște
mânji/ Sălbatici și neîncălecați,/ Să ne salveze din noianul de mirări/ Cuprinse în
această lume absurdă/ Și plină de întrebări!” (În lumea din vis)
Într-un alt poem, poeta își deplânge durerea născută din trădare și minciună: ”Mă durea
durerea ce mi-ai trimis,/ Un joc dureros de cuvinte, greu de înțeles”./ ”… Mă durea
durerea la gândul tău schimbător,/ Lipsit de iubire, sufletul tău plimbător,”(Să îmi
scrii un poem!) Poezia Danielei Achim Harabagiu se remarcă printr-o tonalitate ușor
elegiacă, de factură romantică folosind un registru lexical ce pleacă de la banal, normal
și accesibil pentru a ajunge la un nivel poetic cu imagini ce îl prind pe cititor captiv în
mijlocul lor, înfășurându-l, înlățuindu-l, ca-ntr-un joc magic: ”Mă doare durerea
năprasnic la gândul,/ Că nimeni n-o să te iubească, ca mine vreodată, / Nimeni pe
tine și nici eu pe altul,/ Ce iubire ciudată, fără timp, fără dată,/ Ce a fost, va mai
fi, va să fie?/ Iubire curată, iubire furată, magie?” (Să îmi scrii un poem!)
Poeta îi cere iubitului să o iubească ”magnific”, ”enorm”, aceste adverbe, ca și mai-
nainte adverbul ”maxim”, deși fac parte din registrul lexical uzual-modern, nu dăunează

imaginii poetice, ba mai mult, îi redau și-i sporesc valoarea metaforică: ” Iubește-mă
magnific și chiar nepământesc,/ Cum pe altcineva, n-ai mai iubit vreodată,...” sau
”Iubirea nu-i de-ajuns, ar spune cineva,/ Și totuși, iubește-mă enorm,/
Precum protagonistul din filmul ”Undeva- Cândva”,/ Ca să îți simt iubirea, chiar și
atunci când dorm!” (Iubește-mă) De la elementele fizice, iubirea care îi transformă
poetei ”celulele” în ”cazane clocotitoare de sentimente” (Alchimie), și-i năvălește în
sânge, sleind-o ”de viață și de putere”, (Odată) devine ”Într-o zecime de scundă
nemuribundă” ”parfum de mirt de nard” și se înalță spre cer ”ca niște vârfuri lungi
de brad” (Ascendentă), căutând parcă un vis astral sau ”sămânța focului iubirii”
(Poemul cu același titlu) Ea nu trebuie stinsă, ea trebuie să râmână aprinsă veșnic;
poeta cheamă stihiile pentru a o reaprinde: ”Bateți vânturi și spulberați cenușa,/
Suflați tare, salvați sămânța,/ Sămânța focului iubirii!” (Sămânța focului iubirii).
Următorul ciclu de poeme se intitulează ”De ziua dorului și alte zile”. Ele au ca
tematică tot iubirea, dar la alt nivel, iar subiectul ei se schimbă: este când mama, ființa
care i-a dat viață și a plecat în eternitate, când poetul, când părinții, când înseși
cuvintele care, așezate după anumite reguli, alcătuiesc structura unei limbi. (Dor de
mama, Ce-o face mama, Ochii tăi mamă, Ce mai au de spus poeții, Despre limba
română) O ”definiție” a dorului, acest cuvânt intraductibil, întâlnim în poezia scurtă, de
factură parcă populară, intitulată Dorul, dar și în De ziua dorului, unde dorul este
sinonim cu muza ce pune stăpânire pe poetă, asemenea unei adevărate maladii,
cutremurându-i ființa, punându-i ”aripi de sticlă” și ridicând-o în astral, depășind zona
contingentului aducător de suferință : ”Mă năruie, mă ridică,/ Îmi crește aripi de
sticlă,/ Mă unge la inimă,/ Mă saltă la stele,/ Îmi duce dorul cu ele!” (De ziua
dorului).
Cele trei poezii dedicate mamei: ”Dor de mama”, ”Ochii tăi mama”, ”Ce-o face
mama?”, compun chipul mamei ca fiind necesitatea absolută, sensul vieții, lumina ei.
Poeta reușește un portret spiritual prin imagini deosebit de sensibile și delicate, având
în centru ochiul, privirea, gândurile, ființa de abur a mamei, tăcerea ei : ”De când te-ai
prefăcut în abur / Eu nu știu ce și cum să fac, / Când tu și toate-ți împrejur/ Doar
tac, și tac, și tac!…” (Dor de mama) sau : ”Mamă, știi că mă surprind/ Uneori/ Cu
privirea ta privind?/ Înțeleg, că îmi dai ochii tăi,/ Să privesc cu ei,/ Prin ei!” (Ochii
tăi mamă)
Există o întrebare care o frământă pe poetă și care dă și titlul poeziei ”Ce-o face
mama?” Aceasta își găsește un răspuns mulțumitor oarecum recapitulând activitățile
din viața ei pământeană: poate crește și acolo în cer un pui de asin cu lapte praf, sau le
citește basme cu zmei și feți frumoși copiilor de acolo. Întrebarea persistă în mintea
poetei, totuși, iar fianalul poeziei este elegiac, dramatic: ”Nu știu să deslușesc
misterul acesta nepătruns/ Și-atunci rămâne această întrebare/ Ce-o face mama?”
(Ce-o face mama?)
Poemul ”Ce mai au de spus poeții” poate fi înțeles ca o artă poetică, o mărturisire de
credință, întrucât autoarea consideră poezia ca un act de creație la care participă și
cititorul ei, atribuind versurilor înțelesuri nebănuite, necunoscute de poet; cum toate
lucrurile au fost deja spuse, de la începutul omenirii și până în prezent, poeta îl invită pe
cititor să remarce talentul, harul poetic al creatorului, care aranjează în felul său
personal, propriu, cuvintele și ideile generatoare de imagini și atmosferă poetică: ”Tu
însă cititorule observă clar,/ Cuvintele poetului i-au fost date-n dar, / Ce vrea cu
ardoare să spună, el scrie, / Ș-a lui slovă, rămâne în veci mărturie!” (Ce mai au de
spus poeții) Este de remarcat că în ambele cicluri poetice, tema iubirii este esențială

pentru Daniela Achim Harabagiu, poetă sensibilă la frumos, la adevăr, la calitățile
umane creatoare de modele și repere în viață. Dacă în primul ciclu de poezii, Daniela
elogiază iubirea ca liant al unui cuplu de îndrăgostiți, strigându-și trăirile personale,
extazul dar și durerea, rănile, în cel de-al doilea ciclu sentimentul iubirii cunoaște o
extindere a sferei de referință, el incluzând și alte personae iubite din familie -mama,
părinții, în general; de asemenea, poeta este preocupată și de soarta poetului, căruia i
se adresează cu cuvintele: ”Poetule, nefericită creatură”, iar în poemul intitulat
”Despre limba română” poeta afirmă că ea este ”Vatra culturală la toată Europa” și
ne îndeamnă pe noi, cititorii, să mai citim încă o data poezia lui Alexei Mateevici despre
această ”Comoară în adâncuri înfundată”.
Daniela Achim Harabagiu este o poetă tânără, inconfundabilă, ce-și alcătuiește poezia
din trăiri sincere, personale, punând în centrul existenței iubirea, motorul vieții,
asumându-și riscurile unei relații pline de farmec, dar și de suferință, însă mai ales,
realizând imagini poetice sensibile, pline de candoare, melancolie și frumusețe.
Poemele sale sunt o alegorie sentimentală, creată din cuvinte simple, luate din registrul
limbii vorbite, cărora poeta le dă, prin talentul său o conotație aparte, vizuală, luminoasă
și în același timp, muzicală. Incadescența trăirilor sale îmbracă o haină metaforică în
care încap inlusiv jocurile de cuvinte, gen: ”vers, univers, multivers” (Destin), dar și
imagini pline de candoare referitoare la universul copilăriei (Mereu copil, Candoare)
sau la peisajele cu salcâmi și castani înfloriți (Ninge cu floare de salcâmi și de
castani). Poeta este și pictoriță, iar acest lucru se vede în poezia sa, obsedată de
vizual, de lumină.
”O altă dimensiune a sentimentelor” este un volum de versuri ce merită a fi citit și
înțeles. Vocea poetei Daniela Achim Harabagiu se detașează de celelalte prin lirismul
său de factură romantică, prin aria de probleme pe care poeta le dezbate și le
adresează sieși, dar și cititorului, pentru ca apoi, singură să găsescă soluții poetice în
remarcabile imagini artistice.
----------------------------
Emilia STROE-ȚENA
28 martie 2019
Alexandria