Din cenușiul zilelor de decembrie se iviră cuvinte și sunete grele, amare și atât de triste încât parcă luam parte la înmormântarea timpului trecut. Au urmat multe zile și luni de zăpăceală și de haos.
Trecutul, frumosul trecut, se demonta piesă cu piesă, valizele se goleau, ca și cum blestemate molii distrugeau totul. Protestam împotriva haosului creat, o situație pe cât de bizară, pe atât de nenorocită. Scrâșneam toți pe-un coridor lung, trăgând de timp, cu gândul că totul e o glumă a vieții. Agitația cerea puțin calm, gândurile erau de-a valma; cum să accepți așa, cu una, cu două, că se trage o cortină brusc, împărțindu-ți viața în două lumi diferite?
Frunțile ne erau încruntate, privirile în gol, ochii nu conteneau să lăcrimeze, iar răspunsul cel bun și mult așteptat, cum că e o greșeală, nu mai venea.
Mințile noastre erau zguduite ca de cutremur; se zguduiau și gemeau într-o continuă agonie. Se despicau, trosneau, lăsând să se reverse torente de lacrimi. Strigăt de disperare înverșunat se ridică din timp în timp, implorând cu mâini încrucișate și priviri ridicate, să apară un miracol. Dar miracolele sunt temporare și amăgitoare. Marginile zării erau brodate cu raze lungi și negre. Prin ochii minții le-am văzut pe toate. Când soarele se culcă, mânia nu se domolea, mai tare creștea. De ce atâta răzbunare, de ce se răzbuna cerul pe noi, când ne iubeam nebunește și în sfârșit eram liberi să fim NOI, doar NOI...?
Ne legănam în speranțe deșarte, când prin vene-ți treceau râuri de lichide ce ardeau tot, când valuri, valuri de sudori îți acopereau trupul. Eram acolo, eram umbra ta lipită de trupul tău, mi-am contopit mintea, sufletul, trupul cu suferința ta. Ne gândeam că iubirea va învinge, ai făcut chiar promisiuni, dar eu simțeam și vedeam cum dispare totul, treptat, ca prin farmec.Cui să-i fi fost milă? Nici măcar lui Dumnezeu (...dacă există...)
Pământul plutește sub cerul care leagănă stelele și viața noastră se afundă în necunoscut...Căci dincolo de chip, e misterul...
Multe flori, pietre, stele, iubire...Toate fără sens...Nu în această zi, nu în această noapte, nu în această viață...
Trecutul, frumosul trecut, se demonta piesă cu piesă, valizele se goleau, ca și cum blestemate molii distrugeau totul. Protestam împotriva haosului creat, o situație pe cât de bizară, pe atât de nenorocită. Scrâșneam toți pe-un coridor lung, trăgând de timp, cu gândul că totul e o glumă a vieții. Agitația cerea puțin calm, gândurile erau de-a valma; cum să accepți așa, cu una, cu două, că se trage o cortină brusc, împărțindu-ți viața în două lumi diferite?
Frunțile ne erau încruntate, privirile în gol, ochii nu conteneau să lăcrimeze, iar răspunsul cel bun și mult așteptat, cum că e o greșeală, nu mai venea.
Mințile noastre erau zguduite ca de cutremur; se zguduiau și gemeau într-o continuă agonie. Se despicau, trosneau, lăsând să se reverse torente de lacrimi. Strigăt de disperare înverșunat se ridică din timp în timp, implorând cu mâini încrucișate și priviri ridicate, să apară un miracol. Dar miracolele sunt temporare și amăgitoare. Marginile zării erau brodate cu raze lungi și negre. Prin ochii minții le-am văzut pe toate. Când soarele se culcă, mânia nu se domolea, mai tare creștea. De ce atâta răzbunare, de ce se răzbuna cerul pe noi, când ne iubeam nebunește și în sfârșit eram liberi să fim NOI, doar NOI...?
Ne legănam în speranțe deșarte, când prin vene-ți treceau râuri de lichide ce ardeau tot, când valuri, valuri de sudori îți acopereau trupul. Eram acolo, eram umbra ta lipită de trupul tău, mi-am contopit mintea, sufletul, trupul cu suferința ta. Ne gândeam că iubirea va învinge, ai făcut chiar promisiuni, dar eu simțeam și vedeam cum dispare totul, treptat, ca prin farmec.Cui să-i fi fost milă? Nici măcar lui Dumnezeu (...dacă există...)
Pământul plutește sub cerul care leagănă stelele și viața noastră se afundă în necunoscut...Căci dincolo de chip, e misterul...
Multe flori, pietre, stele, iubire...Toate fără sens...Nu în această zi, nu în această noapte, nu în această viață...
Comentarii
Trimiteți un comentariu