Dacă ai ști cât urăsc nopțile, nopțile ce se lasă una după alta, punându-și amprenta pe singurătatea sufletului meu.
Vocea ta se aude în fiecare colțișor, răzbate prin ziduri.
Te-am pierdut, știu, dar vreau să mă simți, vreau să te aud; ucide-mi începutul și sfârșitul care m-au trădat, mai alintă-mă cu făgăduieli de fericire neîmplinite, strigă-mă ușor când mă prăbușesc încet. Mai vino cu mine, să navigăm hoinar prin labirintul vieții, mai pune pietriș și toarnă asfaltul sub pașii mei, să nu mă împotmolesc când vine noaptea. Dac-ai ști cât urăsc noaptea, dac-ai ști cât urăsc întunericul și nesomnul ce-mi deschide pleoapa. Toarnă-mi, mai toarnă-mi pe trup sângele iubirii, ce-ți mai rămase-n vene, spune acolo sus, că nu m-ai iubit destul, că timpul a fost prea puțin ca să mă înveți să te uit.
De ce taci?! Ce tăcere penibilă acoperă neliniștea unei dureri ascunse! Când soarele adoarme, idei lugubre sălășluiesc în adâncul bucuriei neatinse. Speranțe în van sfâșie inima-mi încă tânără. Camera glacială împrăștie penumbra candelei aprinse, făcând un cerc de lumină pe tavan.. Vezi tu oare toate ușile deschise, așteptând să intri? Auzi tu oare pulsul tâmplelor și respirația ce-mi torturează trupul. Tu ești eroul învins într-o diversiune provocată a vieții. Umbra târâtă a pământului e azvârlită într-un ungher, clătinându-se în șuierul vântului. Binecuvântare și blestem, sacrificiu și delir, rugă și mister...
O călătorie în care ai venit singur, fără niciun motiv. Ai început viața cu lacrimi reale, pe cine-ai plâns, de ce-ai plâns?! La sfârșit, alții te-au petrecut cu lacrimi de jelire. Viața ta a expirat. Toți suntem osândiți la viață, viața-i o osândă.
Te-am sculptat în copacul eternității, tu, fire aleasă deasupra simțirii omenești.
Te voi privi de-acum încolo cu genunchii pe pragul iertării, cu brațele întinse spre îmbrățișare.
Dar nopțile vor fi mereu amprenta singurătății mele nesfârșite.
Comentarii
Trimiteți un comentariu