În acea noapte n-am văzut stelele, m-am holbat la apă, la picurii cerniți din cer, am călcat pe lumina stearsă a drumului, fără să mă întorc. Voiam să-mi mai nasc odată viața, să deschid spațiu în care să-mi fii, să te am, să te văd, să te iubesc.
Ce neagră noapte s-a făcut, doar felinarele ardeau, luminau obscur, parcă urmăreau sufletu-mi schingiuit și neajutorat. Atâtea lucruri se învolburau în minte și în cuget,
fără a avea îndrăzneala să fie lămurite; zguduiau plămânii, creierul, sufletul, făcând parcă penitență, pentru a fi înlăturate. Repetam mereu năucită, ca o fiară sălbatică: „eu sunt, tu de ce nu ești?”
Fluxul vieții o fi mereu același?
Sabia din teacă își încearcă marginea, vrând să ucidă lupul de sub muntele de zăpadă. Sentimente în tăcere țin dragostea de mână, formând o perdea în fața visului. Și ca-ntr-o liturghie, mâinile mi-au înțepenit împreunate la piept, iar pașii au luat-o razna pe asfalt, prin gropi, pe pietre, prin iarbă. Îngrozitoarele frământări din noapte, noaptea celei de-a doua zi de Paști, se amestecară în furtuna lacrimilor ce nu-și iau niciun răgaz, sângele clocotea, zvâcnind tâmpla și pulsând spre inima care bătea tot mai neregulat și mai agitată; ura și răzvrătirea se opuneau liniștii. Da, știam că nu mă mai puteam amăgi. Silită de o idee fixă, ridicam privirea spre Dumnezeu (...dacă există...) și-L întrebam de ce nu este nicio siguranță în nicio privință?
Suntem niște gingașe tulpini pe care vântul le apleacă încoace și încolo, după direcția din care suflă. Și uneori, câte una, câte una, tulpinile se rup, cad și se ofilesc până la ultima celulă; e moartea lor. E chinuitor, e sfâșietor să simți și să știi asta.
În clipele acelea scotoceam în străfundurile memoriei, pentru a găsi o amintire îndepărtată, care să schimbe starea de nebunie din acea noapte. Aș fi dorit să-mi înapoiez și eu viața lui Dumnezeu (...dacă există...) să-mi las acolo sufletul, în numele iubirii.
Comentarii
Trimiteți un comentariu