Taina iubirii e împărtășită fiecăruia dintre cei doi, de fapt,
ei își împărtășesc unul altuia acest sublim sentiment, rostuind
”cuvintele, șoapte dulci” așa cum numai îndrăgostiții știu,
îndeobște. Așteptând ca ”într-o zi.../ când vom fi singuri /
amândoi pe pământ” să se dezlege toate neînțelesurile, într-un loc
anume,”la un capăt de stea / unde lumea e doar a mea și a ta”
(Într-o zi). Cu adevărat, pentru îndrăgostiți, lumea e numai a lor, și numai ei pot gusta ”cafeaua clipelor de nea” (Regret că nu neam potrivit). Și doar atunci, ”Aș vrea cuvântul nenuntit / Să ne
unească pentru a fi” (Regret că nu ne-am potrivit).
Speranța că într-o zi, Dumnezeu îi va întrupa într-un
singur cuvânt. Și dacă nu pe pământ, sigur în cer.
O poezie sumbră, de o tristețe adâncă, este intitulată:
”Venin” și e aproape greu de suportat asemenea gânduri, picurate
în inimă, precum picăturile de ploaie bacoviene care inundă totul:
”Venin din cerul gri, / venin din suflet rătăcit / venin din dorul
meu iubit / venin din timpul ce-a dormit / venin din soare, dor de
dus, / venin din timpul ce s-a spus / venin pe roata vieții toată / ce
plata-și face printr-o moarte. / Venin din lacrimi și din dor, /
Venin din suflet călător, / venin din ochii mei cei mici / venin din
suflet rătăcit! / Venin pe drumul vieții mele, / Venin ca picur gri
din stele, / Venin pe cruce dor trecut / venin de dor necunoscut.”
Amărăciunea, spleenul, deznădejdea izvorăsc precum apa
mâloasă din pământul inundat, până și din dorul cel iubit, până și
din soarele care te îndeamnă la plecare, la evadare din spațiul
apăsător al disperării. Și roata vieții picură venin.
Dar iată că veninul din poezia anterioară, este îmblânzit
cu manifestările dragostei: ”Sărută-mă ca și când.../ am fi noi doi
un singur gând, / sărută-mă de la gât / să-mi simt sânii
tremurând. / Sărută-mă în primii zori / sau iubirea în culori, /
sărută-mă fremătând / dor uitat de un cuvânt, / sărută-mă
trecător / dar nu un sărut temător.../ Sărută-mă pentru o zi, / cea transformat veacu-n a fi, / sărută-mă ispitit, / sărutul perfect de
lumesc. / Sărută-mă zi de zi / până când eu voi muri. / Sărută-mă
unde, când / intră cerul în pământ, / sărută-mă infinit de frumos
/ discul nostru în univers.../sărută-mă până unde.../ai zămislit
iubirea în mine” (Sărută-mă).
Pentru poetă, gândul e ca un ”licurici luminând” (Într-o
zi voi muri).
Și totuși, multe elemente romantice există în versuri:
șoapta avea cândva ”miros de vară”; ”așchii de șoapte””chip de
peruzea”; ș.a.
Poezia acestei autoare este intimistă, gravitând în jurul
iubirii de cuplu. Imagini obișnuite, fără nimic extravagant sau
provocator. Și iubirea e cuminte, așezată, ca între oameni maturi.
Iar poeta susține că iubirea este adevărata valoare care se
află sub soare. Iar ea o poartă în suflet ca amintire. Versuri
memorabile: ”Te voi chema cum pământul / De dor cheamă apa”
(Te voi chema);
În corespondență cu natura sunt stările celor doi: când
plouă în luna lui Gustar, picurii de ploaie și frunzele căzute te
invită la melancolie. Ex. ”Acest ianuarie...trist și stingher.../
Privește cu ochii pe geamul / Timpului spre cer.../ Visează la
timpurile când/ Pământul tot era albit! / Visează...ianuarie
stingher.../ Cu ochii pironiți la cer / Cu pleoapa tristă,
tremurândă.../ Cum scutură zăpada: secundă cu secundă.../ Te
uită iubite la început de ianuar.../Au înflorit toate zambilele / E
primăvară iar...” (Acest ianuarie...)
Oarecum influențată de lirica eminesciană, autoarea
spune: ”E ca aminte să-ți aduci/ De ale noastre veri”; ”Și dacă
stelele răsar / Uitându-se-n oglindă”; ”Și dacă stele bat în lac/
Ca necunoscutu-n poartă / E ca durerea mea s-o-mpac /
Croindu-mi altă soartă!...” (Și dacă...)
Primejdios apropiindu-se de poezia ”Și dacă...” inclusiv,
prin titlul, același.
Se știe că, între îndrăgostiți, dragostea sporește
depărtarea, dar și apropie, prin dorul care se naște, indiferent de
distanța dintre ei. Există și licențe poetice: ”a lacrimii ploi”, ”Și
a cărei inimi de tine-i rănită”; ”Aducerile-aminte/ A clipelor ce
dor”; etc.
O frumoasă carte de vizită personală prezintă autoarea în
poezia: ”Până ieri...”: ”Eu sunt amarul vieții ce țipă-n pustiu /
Eu sunt copilul uitat undeva chinuit / De jugul eternei și dulcei
iubiri / Ce tainic te aștepta ca să vii. / Eu sunt imaginea
incompletei tristeți / Ce trimite spre inimă mii de săgeți./ Eu sunt
melodia ce tace uitată / Și repornită în viața furată. / Eu sunt un
fulg ce topit e prin timp / În palma iubirii ce plânge-n amurg. /
Eu sunt femeia ce plânge tăcută / Și a cărei inimă de tine-i rănită,
/ Eu sunt povestea neterminatei povești / Eu sunt spre tine pod
peste timp / Tu mă urăști, tu deja m-ai uitat”.
Sunt folosite multe elemente cosmice: luna, norii, soarele,
stelele, amestecându-se cu elementele telurice; la fel elementele
abstracte se îmbină cu cele foarte concrete: ”Când picuri ce ard
al feței chip / Cad izbindu-se de lacrimi de nisip / Eu alerg prin
timpul trecut imperfect. / Alerg / Dar stropii de ploaie lovesc și în
toamna / Care sărută pământul. / Când norii se împletesc cu pașii
mei / Însă de trec...prin focul de stele / Sunt precum e apa
fierbinte-n ibric / Și așa se brăzdează într-un fel chinul / De
lacrimi ce curg / Printre rânduri, rânduri de vise.” (Lacrimi).
Un alt procedeu stilistic este folosirea personificării, astfel
că, lucrurile dobândesc însușiri omenești și chiar puteri
supranaturale.
O poezie reușită este ”Desenăm” care proiectează în
virtual, dorințele poetei:
”Desenăm pe nisipul destinului / O
inimă, un fluture, un zâmbet / Desenăm pe nisipul iubirii o
inimă.../ O scoică...o frunză.../ Desenăm pe nisipul ființei /
Neființa dorinței...neființă. / Desenăm pe nisipul trecutului / O
ușă închisă...și-o firidă.../ Desenăm pe nisipul mormântului /
Inimă rănită, o scuză / Apoi ne așternem regrete eterne, / De
parcă am vrea nisipul să-l cernem.”.
Multe poezii conțin întrebări retorice, chiar și în titlu.
”Spune-mi de ce?” e întrebarea generică din aceste poezii, pretext pentru a da un răspuns structurat pe sufletul autoarei. Astfel sunt:
”Spune-mi de ce?”; ”Spune-mi...”; ”Visul meu pe unde
umblă...?”; Alte poezii în același ton interogativ, încep cu
expresia: ”Oare de ce?” sau numai: ”Oare?”: ”Spune-mi de ce
se împart sentimentele la unu?!.../ Spune-mi de ce iubirea ta / e
nebunul din tabla de șah a vieții?/ Oare cerul de ce e sângeriu
dimineața, / Oare de ce îți spun infinit: / Te iubesc, mai presus
decât iubirea lumească.../ Oare de ce te-am cunoscut în astă viață
/ oare de ce...?!”(Spune-mi de ce...?!)
Modul de adresabilitate în fața lui Dumnezeu este plin de
reverență, poetul vine cu sufletul în palme la Tatăl său și Tatăl
nostru și-i spune toate durerile, învind totodată de Iubirea Divină
care iartă totul, uită totul și nu se grăbește să-l pedepsească pe cel
ce a greșit. Ba uneori, poetul îi cere lui Dumnezeu să-l mângâie,
să-l ia în brațe, să-l alinte, să-l legene:
”Leagănă-mă pe picioare,
Doamne! / Așa cum odinioară / m-ai legănat pe brațe! / Leagănămă cu leagănul dorului / Că eu pun sufletul / În palma
Mântuitorului / Leagănă-mi gândurile toate! / Și adu-mi iubirea
de departe! / Legănă taina amintirii / Să sărut picioarele iubirii.”
(Leagănă-mă). Și din nou apare aici, coborârea din celest în
pământesc, din abstract în concret, în lumea noastră.
Sufletul pios al poetei ne lasă să pătrundem în intimitatea
cu Dumnezeu, ne introduce în emoția ei: ”Înălțăm rugi spre cer.../
Ne facem chip cioplit din lemn / și lut / dar icoana din suflet / nu
vrea s-o uit.../Îngenunchez într-un ungher din casă / și invoc
puterea divină. / Cu dor în inimă, / Cu lacrima în ochi / Îndrept
la Tine, Doamne/ Sfânta-mi rugăciune” (Icoanele din suflet).
În același context al rugăciunii către Dumnezeu, către
Maica Domnului și către sfinți, se înscrie și rugăciunea ”Bucurăte, Maică”.
O foarte interesantă și intuitivă abordare a genialității lui
Brâncuși se află în poezia, intitulată chiar așa, ”Brâncuși...”:
”Sărutul acesta străin și stingher / Ți-a sărutat muza adormită /
Încât a ridicat brațele înspre cer / Și acum se uită, uimită! /
Sărutul acesta diafan de ciudat / Sărută mâna care / Pe masă cu
ea a săturat / Farfuria sufletului spre soare / Ce-a înălțat dragul
sărut / Spre al văzduhului cer / Creând o biserică-n ou...un mister
/ Ce adâncește al eroului trup / El nu a creat păsări ce urcă la
cer / Ci a creat zboruri eterne! / Un univers rece, efemer / Sărută
pământul ce geme! / El piatra rece cu dalta a curtat-o / Și aripi a
dat omului nou. / Povestea lui Brâncuși / Cu masa frumoasă / Și
umilul chip, copil nedormit.”
Drept omagiu, Ana Pleșa îi aduce lui Brâncuși –un ciclu
de poeme minunate, având drept reper, locul lui de naștere,
Hobița, dar și Gorjul, Jiul, Tismana, Sohodol, Lainici, precum și
opera brâncușiană, pe care autoarea le cinstește și e mândră că sa născut și ea pe acele meleaguri.
Spre finalul cărții, autoarea schimbă tonul și introduce
câteva fabule amuzante în decor.
Este limpede că autoarea iubește istoria și neamul pentru
că îi omagiază pe Burebista, pe Tudor și pe toți marii români.
Poezia Anei Pleșa nu mută munții din loc, nu prăbușește
cascadele, nu face să țâșnească apa din stâncă, nu are puteri
magice. În schimb ea oferă un grad de confort spiritual și o stare
de bine celui care o citește cu sinceritate și bunăvoință, ca pe un
dar, primit de nu știu unde.
CEZARINA ADAMESCU
Membru U.S.R.
17 Februarie 2018
Comentarii
Trimiteți un comentariu