„Personalitatea nu se capătă; se cucerește.” -Dimitrie Gusti
Toate activitățile cu care eram obișnuită cumva nu făceau parte din mine, nu aparțineau genului meu de a fi .
Cu timpul mi-am dat seama că mereu încercam să mă modelez după oamenii care mă înconjurau încât uitasem cât de speciali suntem noi ca oameni fiind doar noi înșine.
În fiecare dimineață îmi vedeam reflexia în oglindă, dar de mult timp nu mă mai regăseam în imaginea proiectată chiar în fața ochilor mei. Am pus repaus timpului pentru a mai căuta măcar o fărâmă din ceea ce eu eram de fapt. Voiam să îmi revăd strălucirea din ochi și să scot la suprafață zâmbetul meu care era de ceva timp apus.
În ziua aceea totul s-a schimbat, iar eu mă regăseam tot mai mult cu fiecare secundă care trecea . Îmi amintesc că deși era toamnă, soarele era atât de viu încât caldura si stralucirea lui au pătruns în adâncul sufletului meu făcând lumină prin tot întunericul dens, care a poposit o perioadă prea îndelungată de timp in lăuntricul meu.
M-am refugiat in trăirile mele interioare pentru a putea pune deoparte lucrurile în care nu mă regăseam.
Dându-mi această șanșă am devenit puternică și sigură pe mine. Am început să mă iubesc și să înțeleg că ceea ce vor oamenii defapt este să devi ca ei. Dar cu ce rost să devin ca ei ? Cu ce rost să cred mai mult în alții decât în mine?
Era toamnă afară, iar natura a început să moară, dar pentru mine atunci a început totul sa pară viu…
Comentarii
Trimiteți un comentariu