De unde au apărut toate acele fiinţe? Ne aflăm pe litoralul bulgar. Un orăşel cu ieşire la Marea Neagră, extrem de animat în această perioadă a anului. Suntem în august. Turiştii care veneau aici, majoritatea erau români, restul, bulgari, estonieni, ucraineni, moldoveni, ruşi. Cele două plaje surori, cum le numeau localnicii, conţineau câteva terase-restaurante cu specific marinăresc, două mici pontoane, câţiva palmieri aduşi de curând, în rest, risipite, aproape peste tot, zeci de şeslonguri. În oraş, întâlneai un delfinariu, un muzeu al marinei şi aşa-numita grădină a mării.
Întâmplarea stranie, care s-a petrecut pe la începutul lui august, a fost relatată de cei care se aflau pe plajă în momentul respectiv. Două familii de turişti cehi, care serveau masa la una din terase, chelneriţa adolescentă, cam obosită în acel moment, dar care a văzut faptele cu claritate, un bătrân marinar aflat în trecere, un băiat de culoare, care se ocupa cu igienizarea plajei la sfârşitul zilei. Plaja se numea Perla Beach şi, în acele momente, era cam pustie, deşi vremea, încă din timpul zilei, foarte călduroasă, se menţinuse aşa şi la începutul serii. În jur, marea continua să fie agitată. De altfel, pe tot parcursul zilei, salvamarii afişaseră steagul galben şi, pe la prânz, îl menţinuseră pentru scurt timp, şi pe cel roşu. Veneau, spre fascinaţia turiştilor, nişte valuri care semănau cu nişte guri imense, deschise, îndreptându-se vijelios spre mal. În timp ce întunericul începea să se lase, cerul devenea de păcură. Nevăzută, marea se auzea şi mai agitată. Mişcările ei iuţi se ghiceau după încrucişările ameţitoare ale liniilor de spumă lucitoare, care aduceau cu tăişurile unor săbii izbindu-se una de cealaltă într-o luptă aprigă.
La un moment dat, foarte aproape de plajă, din mare, se zăreau nişte contururi de fiinţe care înaintau spre uscat. Nimeni nu le luase în seamă. Puteau fi turişti care se încumetaseră să înoate într-o astfel de mare. La o terasă, erau doar două familii de turişti cehi, care serveau fiecare câte o saramură. Se cunoşteau, vorbeau tare, râdeau. Câţiva copii aduseseră nisip şi încercau să construiască ceva lângă scaune. Agitaţi, se mişcau de colo până colo, intrau sub mesele goale. Chelneriţa vizibil somnoroasă, plictisită îi privea de la bar, aşteptând noi comenzi, deşi cu toţii aveau mesele pline. În dreptul terasei, trecea un marinar bătrân, cu o barbă albă, care parcă îi ilumina faţa. Trăgea după el un năvod mare, gol. Năvodul lăsa în urmă, alge, scoici. Apoi, se îndrepta spre terasă un tip cu o maşinărie, care tasa nisipul în urma ei, lăsându-l curat.
Fiinţele acelea se apropiau. Ieşeau din apă şi când au ajuns în dreptul fascicolului de lumină proiectat de stâlpii terasei, s-au oprit brusc. Toţi cei amintiţi mai sus, şi-au îndreptat, în acelaşi timp, privirea spre ei. Au rămas încremeniţi. Noii-sosiţi se dovedeau a fi nişte fiinţe ciudate. Aveau corp omenesc, însă, la mâini, picioare, la feţele întunecate, li se vedeau ceva asemănător cu nişte branhii. Culoarea pielii era una verzui-albăstruie. În afară de feţe, care le erau întunecate sau invizibile. Nu aveau tălpi. În locul lor, existau nişte tentacule de rac, foarte mari. Dintr-o dată, în locul unde ar fi trebuit să li se vadă ochii, au început să lucească intermitent câte două perechi de luminiţe. Acestea începeau să crească în intensitate. Continuau să stea neclintiţi. Formau un zid de luminiţe intermitente, înaintea mării. Ceilalţi îi priveau în continuare, nemişcaţi, nefiind în stare să rostească ceva. Păreau hipnotizaţi. După un timp, de la fiinţele acelea au început să se audă nişte sunete metalice. Înfundate. Parcă ar fi provenit din interiorul mării sau al unui munte. Cert era că, sunetele acopereau zgomotul valurilor, care se agitau şi mai tare. Se ridicau ameninţător deasupra fiinţelor, fiind gata, gata să le acopere. Apoi, parcă deznădăjduite, se lăsau jos, risipindu-se sub forma unor mărgele de spumă la picioarele lor. În continuare, marea rămânea cuprinsă de spasme.
După acea seară, chelneriţa declara că, oricât de obosită ar fi fost, îşi amintea că era imposibil să fi adormit în acele momente, nu trăia un vis, acele fiinţe ciudate erau cât se poate de adevărate. Stătuseră în faţa lor, iar marea devenise de necontrolat, turbase. Însă mai era ceva. Atmosfera fusese încărcată de o ceaţă cum nu mai întâlnise. Îi privea pe cei din jur, pe acele familii încremenite şi ele. Simţea că, între ea şi ei, se pusese ceva, ca un prag. Îi vedea îndepărtat, foarte îndepărtat, de parcă i-ar fi privit de pe un munte, printr-un ochean, ei aflându-se într-o vale adâncă. În tot acest timp, corpurile acelor vizitatori stranii deveniseră fiecare o lumină, care pulsa la fel de intermitent, cu un zgomot de ciocan lovit de un fier. Ceilalţi martori, cehii, marinarul, băiatul de culoare făcuseră cam aceleaşi afirmaţii. Cu diferenţa că, băiatul declarase că la un moment dat îşi simţea pielea străină de corp, ca pe o coajă care îi strângea carnea şi începuse să vadă dublu. Ameţise şi nu era o ameţeală obişnuită, ci avea senzaţia că pluteşte, că se ridicase deasupra ciudăţeniilor, a terasei, a maşinii lui şi privea din înalt. Se simţea foarte aproape de lună. Pe suprafaţa ei zărea ceva ca o mişcare de particule luminoase, agitate. La un moment dat, luna părea formată din nişte şerpi de lumină care se mişcau în toate direcţiile. Perspectiva era una copleşitoare. Jos, marea părea un corp imens, însă foarte neajutorat, care tremura ca un copil lăsat în frig. Bătrânul marinar fusese cuprins şi el de un tremur. Îşi amintise, dintr-o dată şi cu o claritate uimitoare, secvenţe, chipuri din trecut, pe care, până acum crezuse că le uitase definitiv. Se simţea uşor, atât de uşor, încât avea senzaţia că devenise invizibil. Însă, inima îi devenise atât de grea, de rece. Parcă i se transformase într-un sloi de gheaţă. Se trezise că îşi spunea ce simte, în gând, într-o limbă, pe care o învăţase în tinereţe, dar pe care o uitase. Copiii cehilor izbucniseră într-un râs, care nu se auzise deloc în jur. Un râs mut. Iar părinţii deveniseră extrem de melancolici, chiar dacă râseseră toată seara. Aproape că şi culoarea albastră a ochilor lor, începuse să se întunece. Unul dintre bărbaţii aflaţi la masă era cât pe ce, în starea în care se afla, să o sune pe mama lui, cu care nu mai vorbea de atâta timp şi să se împace.
În total, fiinţele acelea au stat la mal, timp de zece minute. Iar după aceste zece minute, ca la o comandă nevăzută, fiinţele s-au întors cu faţa spre mare şi, cu mişcări lente, au intrat în apă. După ce intraseră cu totul, marea se mai liniştise. Cei câţiva nori de păcură părăseau cerul. În jur, totul fusese cuprins de o luminozitate călduţă, protectivă. Cei rămaşi se simţeau foarte uşuraţi, cuprinşi de o uşoară toropeală. Printre ei plutea senzaţia că aerul devenise un braţ imens care îi cuprinsese matern.
Băiatul îşi amintise că mai voia să dea o tură cu maşina pe faleză, să cureţe bine plaja, bătrânul pescar trecuse prin faşa terasei, gânditor şi extenuat. Cei de la mese îşi amintiseră că aveau de terminat saramura, chelneriţa se îndrepta spre ei cu nota de plată, chiar dacă nimeni nu o solicitase încă. Când ajunsese în dreptul meselor, ea rămăsese încurcată. Nu ştia dacă să lase nota sau, mai întâi, să se mai uite încă o dată spre mare, să vadă ce va mai urma.
Comentarii
Trimiteți un comentariu