Motto: iubesc cu certitudinea că lucrurile întunecate sunt menite/ între umbră şi suflet, în secret să fie iubite… (Pablo Neruda, “Sonet XXVII”)
Cuvinte cheie: persuasiune, comunicare, critici literari, literat, operă literară, mocirlă
1. Și critica își are rostul ei
În actul scrierii literare, critica ofensează literatul când spusele referitoare la produsul considerat finit, al muncii sale, nu sunt remarci obiective, ci doar referiri gratuite ranchiunoase, maladive. Sunt mulţi, din dorinţa de a-şi ascunde complexul de inferioritate, care se apleacă înciudaţi asupra unei scrieri, a unui modest autor, pentru că faţă de un literat consacrat tupeul le este deja retezat de nepregătirea în domeniu, adulmecă, scobeşte, roade şi, după aceea, varsă invective atât la adresa scrierii respective, cât şi la adresa autorului: ”E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune,/ Înşirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune” (Mihai Eminescu, Criticilor mei). Eu, sincer, am văzut prin criticul de artă un îndrumător înţelept, un contemplator cunoscător în domeniu, un suflu deusian, ce îşi apleacă ademenitor simţul de observaţie asupra unei creaţii dorite pentru a o selecta (amintesc aici blândeţea criticului literar, profesorul Marcel Crihană, vocea caldă şi îndemnătoare a acad.prof.dr. Sabina Ispas, căldura prietenească a criticului literar, prof.univ.dr. Nicolae Georgescu, a scriitoarei Elisabeta Iosif sau privirea blândă a mai tânărului critic literar, prof.dr. Felix Nicolau şi mulţi alţii). Când nu interesează o creaţie literară, dovedind-o printr-o profundă analiză critică, considerată mediocră, acea lucrare rămâne neidentificată şi, nicidecum, tăvălită în mocirla unuia care, în sfârşit, a dat peste o pradă, a devenit critic literar şi a despuiat-o furtunos, în public, dezmembrând existenţa numelui autorului. Nu mi-am propus să dau exemple de astfel de greşeli genetice, autointitulaţi critici de artă, deoarece i-aş pune într-o situaţie stânjenitoare și, atunci, îi las pe ei să se simtă şi să se retragă din cinul marilor îndrumători în ale artei. Nu te naști cu harul înțelpciunii, al criticii ca artă a evaluării estetice a unei creații însă dai, totuși, sfaturi, intri în derizoriu, te afunzi într-un sistem de interese. Critica în artă este o îndrumare, o căutare a sensului în creația artistică respectivă fără a dăuna existențial poziției sociale a creatorului. Criticul este tot un artist măiestrit să evalueze stilurile, să surprindă mesajul în creația artistică respectivă, să susțină bunul simț ca mod de comunicare cu lumea, fie cu lumea admiratoare sau cu omul creativ. Artistului creator îi este dat rezultatul anchetei critice față de creația materializată, supusă contemplării publicului. Un critic literar observă esteticul mesajului operei de artă și studiază profund reacția publicului față de creația artistică respectivă. Fiecare artă își are estetica ei care se desăvârșește prin talentul de a crea al artistului. Creatorul are o ușurință nativă în faptul creației, rotunjește și netezește suprafețele palpabile ale creației pe care cel care o studiază o pătrunde cu mintea în imagini imaginate, o disecă estetic și o așează între creațiile valoroase, o dorință și o plăcere de a contempla în tăcere și într-o deplină meditație creația artistică. O operă literară dispune imaginile în expresii, ideile se materializează în cuvinte elevate, căutate adânc în interiorul inimii și expuse cititorului într-o nemărginită dăruire, un mod de exteriorizare a interiorității creatorului. Când cititorul se regăsește în paginile creației literare respective, în interiorul lui are loc o euforie conștientă a valorii imaginilor imaginate, a cuvintelor care îi curg sub priviri ca niște râuri, contopindu-i fiindul în fluxul ideilor acelei opere literare. În momentul desăvârșirii creației, autorul se suține pe un plan neutru, între criticul de artă și admirator (cititor, dacă este vorba de o creație literară) și, de multe ori, valoarea creației o dă contemplatorul, admiratorul, cititorul. Creația literară are marea șansă a valorificării în urma actului lansării, timpul în care cititorul îl rezervă citirii acelei opere literare, este începutul actului de căutare a apropierii evaluatorului neprofesionist de mesajul creației, o tangentă care se poate crea între cititor și autor sau o întrepătrundere adâncă cu opera respectivă a cititorului, o regăsire a eului său în străfundurile ideilor materializate în cuvinte și expresii de către autor. Critica aceasta este o inițiativă naivă, neprofesionistă, adevărata valoare o dă creației artistice criticul de artă, profesionistul inițiat în domeniul criticii, cunoscătorul și subtilul evaluator.
Critica este o artă unde ”oricine găsește motiv de a critica la alții ceea ce alții găsesc de criticat la el” (la Rochefoucauld). Este o întrebare retorică, am auzit-o de multe ori și am răspuns pozitiv când un interlocutor căuta să abordeze subiectul criticii ca fapt în distrugerea personalității persoanei criticate. Vorbesc de orice fel de critică în care intră și critica analistului politic sau a celui care sesizează deformări în evoluția și nu în dezvoltarea persoanei. Evoluția este cea spirituală, socială, culturală în comparație cu dezvoltarea persoanei din punctul de vedere a formei lui fizice, a sănătății corpului și a puterii de a discerne în diverse situații. Vorbeam de chestiunea importanței criticii în evoluția persoanei și am căutat să definesc conceptul de evoluție. Criticul specializat în domeniul spre care își îndreaptă studiile, pentru că sunt studii profunde în urma cărora se trag concluzii care, dacă nu sunt bine informate, pot produce devieri la aprecierea publicului față de creație și creator, față de artistul sau față de omul politic a cărui activitate a fost supusă criticii, analizei politice. În artă, dimensiunile de analiză sunt deosebite. De la simpla observație care poate produce efectul de admirație până la aceea de structurare și disecare potrivit normelor criticii în ceea ce privește creația artistică respectivă:
”Schopenhauer, plecând și el de la Kant, a înlocuit conștiința în genere cu voința considerată ca însăși viața, instinct care domină și dirijează conștiința.” (Cazan, 2004:78)
Criticul de artă urmărește realizarea creației într-o totalitate a evoluției creatorului, artă pe care el și-a propus să o lanseze publicului. Creația este materia dăruită de creator publicului, nimic din ceea ce este idée nu este supus criticii până nu este materializată. Creatorul este un supus al creației și, totodată, cel care prin talentul, harul cu care se naște, unversalizează, tămăduiește dorința publicului după frumos. Frumosul este valorificat de critica adevărată, arta criticii se definește într-o evoluție a spiritului, a apropierii de mesajul pe care artistul a dorit să-l transmită prin creația sa. Artistul făurește și dăruiește, criticul de artă dă valoare creației și o unversalizează, există o armonie perfectă între un creator de artă dăruit creației sale și un critic de artă elevat. Nu putem vorbi de perfecțiune ca un fapt împlinit al artistului, perfecțiunea nu poate exista în mediul în care trăim, în teluricul care primește umbră și lumină, perfecțiunea radiază în divinitate, acesta este lucrul important pe care cei doi, artistul și criticul, îl cunosc. Nici sfinții nu au perfecțiunea stării de rugăciune pentru că în ei persistă umanul din care s-au înălțat prin voia divinității. Numai îngerii sunt perfecți, ei au o aplecare deosebită, iradiantă, tangențială simțirilor omenești:
”Diferența dintre lumea veche, dominată de îngeri, și lumea nouă, a revoluției christice, este diferența dintre legiunea națiunilor și omogenitatea comuniunii în duh. În vreme ce îngerii națiunilor puteau intra în conflict, puteau încuraja excesul diferențelor specifice dintre neamuri, Iisus readuce în prim – plan importanța genului proxim, a asemănărilor. Efectul acțiunii sale e, prin definiție, pacificator. Oștirile angelice trebuie să accepte o nouă ordine politică, ordinea unei pax messianica despre care se vorbește cu deosebire în epistolele Pauline (Coloseni 1, 20; Efeseni 1, 10).” (Pleșu, 2003:168)
”Criticilor mei” – Ligia Macovei
Cititul este un exercițiu al minții, o lectură bună întregește și luminează calea ideilor hibernânde, căutarea este dorința științei celui care studiază, cugetând și meditând profund. Cineva m-a întrebat dacă există o diferență între cele două stări ale gândirii folosite ca adâncire în firea filosofiei, starea de a cugeta și starea de a medita. Eu cred că există și am convingerea că atunci când cugeți se manifestă în fiindul tău o stare de întâlnire a eului cu supranaturalul și, atunci, apare regretul față de tot ce tu, ca om, ai greșit în starea ta fiinduală. Cugetarea este o curățire interioară înainte de a te așeza să discuți cu eul tău. Discuția este rezultatul unei descărcări intime, o reașezare a gândurilor în rafturile minții. Un pierzător de spirit este un profan și, oricâtă știință va strânge în creierul său, nu o va putea niciodată dărui omului, pentru că intervine egoismul care îl stăpânește, îl dezumanizează în cele mai multe cazuri, înfierând dorința materializării ideii, pierzătorul de spirit cade în propria gaură neagră și se pierde, la un moment dat, în neant. Aceasta este filosofia existenței omului de știință care meditează și nu cugetă. El face o filosofie stearpă, materializată care sărăcește de idei pe cei care iau contact cu ideile lui pentru că acele idei rămân singulare, ele nu mai dau rod altora. Se blochează în infinitul Universului: ”(…) singură ideea absolută este ființă, viață nepieritoare, adevăr care se știe pe sine, și este tot adevărul” (Hegel, 1979:5), aceasta este meditația, alcătuirea în sine pentru sine, ea se dovedește în arta de a ști cum să atingi ideea prin imagine, cercetarea științifică, este nucleul atomic al ideii, sâmburele invizibil în care se rotește treimea existenței, energia însăși.
Studiind, în liniştea bibliotecilor şi căutând scopul şi interesul existenţial al criticului de artă, am constatat că acest grup de literaţi se împarte în trei facţiuni, identificând: elevaţii, părtinitorii şi complexaţii. Niciunul dintre aceștia nu aș dori să se supere, privind identificările potrivit aplecărilor lor de cercetare, pentru că în tot ceea ce am scris au fost abordate teorii, dar și constatări din partea unora care și-au exprimat părerea despre o creație literară. Observațiile sunt
Criticii elevaţi sunt mărturisitorii care caută şi evaluează stilurile, arta, opera şi mai puţin autorul creaţiei respective, ţinând la statutul de critic literar şi, nicidecum, la acela de istoric literar. Criticul elevat dă valoare scrierii, creației artistice, descoperă şi nuanţează fineţea creativă prin care scriitorul s-a detaşat, în timpul existenţei lui scriitoricești, de toate eurile fiindurilor perioadei sale evolutive. Criticul literar elevat este un produs al ideii deusiene care caută echivalentul în creaţia detaşată de teluric. Este căutătorul luminii în lumina ideii autorului, maniera exprimării critice asupra scrierii respective denotă nobleţe, dăruire şi particularizare prin exprimarea artei, un iniţiat ce potriveşte din cuvinte drumul literatului în curentul de exprimare al ideii, al particularităţii stilului şi a clasificării şi orientării autorului:
”Excelenţa morală este un rezultat al felului în care trăim. Devenim corecţi, făcând fapte corecte, devenim temperaţi comportându-ne temperat şi devenim curajoşi făcând acte curajoase” (Aristotel).
Criticul elevat nu ofensează, rănind simţul creatorului, ci îl face să înţeleagă, în cazul mediocrităţii, că drumul lui încă este presărat cu bolovăniş şi denivelări asupra cărora trebuie să îşi îndrepte atenţia. Munca literatului mediocru cere înălţare spre lumina celestă, spre Universul luminos al unui studiu aprofundat şi, evident, talent. Se poate ca acesta să nu-şi poată măsura neputinţa şi lipsa talentului de a crea artă nemuritoare însă criticul elevat o demonstrează tocmai prin faptul că nu i-o citează în niciun mod, îl lasă în simţămintele lui minore fără să-i aducă critici care să-i deranjeze existenţa. Nu-i perturbă cu nimic dorinţa profană de a fi, pentru că visele lui sunt atât de nesemnificative, încât prin slăbiciunea minţii lui nu se poate înălţa cu ideile către universul deusian, al creatorului - om; profanul nu este decât un semidoct, doar atât:
”Este o constatare plină de consecințe, pentru întreg domeniul studiilor estetice și literare, faptul că limbajul omenesc este însuflețit de două intenții care deși rămân matot timpul solidare, nu sunt mai puțin diferite în spiritual și direcția lor. Am arătat și altă dată că cine vorbește o face pentru a-și împărtăși gândurile, sentimentele și reprezentările, dorințele sau hotărârile, dar că în același timp comunicările sale năzuiesc o sferă anumită a semenilor care întrebuințează același system de simboluri lingvistice. Cine vorbește comunică și se comunică. O face pentru alții și o face pentru el.” (Vianu, 1977:9)
Criticul elevat este singurul dintre cei trei căutători de frumos natural, pe care i-am numit mai sus ca reprezentând o clasificare a criticilor de artă, care face o departajare judicioasă a creatorilor dintre care numai unii dintre ei se înalţă spre celestul deusian, majoritatea rămânând atrasă de jocul viciilor lumeşti, teluricul înghesuit al nimicului. Prin limbajul criticii se eliberează o stare sufletească care se aliniază spiritului detașat de autor din creația sa, un fapt de colaborare intensă social, o manivestare elevată specifică atistului și admiratorului. Când mesajul creației literare se aliniază simțământului critic, nivelul de înțelegere a celor doi, creator și critic literar, depășește granițele teritoriului teluric de gândire, pătrund în universul nemărginit al ideilor elevate, corelează spiritele spre gradul înalt al elevării spre particular. Creația literară este un produs material al gândirii și se supune valorificării prin critica literară, emanare și absorbție estetică a frumosului. Ideile superioare domină particularul spre universal, prin metaforizare intensifică mitizarea, mitul devine universal prin creație, creația devine mit prin critică.
Timpul de analiză a unei creații literare supune criticul elevat la o detașare de lumesc, faptul acesta nu-i permite distribuirea activităţii sale asupra a ceva ce este nesemnificativ, precum o creaţie literară mediocră, care nu spune nimic, ci doar vorbe sau puncte minore de vedere translucidă, pierdere de timp, simţul său practic îl face de la prima răsfoire a lucrării să o pună în raftul netrebuinţei, doar atât. Valoarea criticului elevat este însuşi modul prin care îşi alege cuvintele pentru a-şi exprima aprecierea faţă de creaţia literară respectivă:
”Una din cauzele obscurității în literatură este coborârea în adâncimi care îl lipsește pe vorbitor de puterea de a transmite. Sunt obscure autorii care dorind să se exprime cât mai complet și mai profund nu mai ajung să mai comunice cu alții. Dimpotrivă, preocuparea scriitorului de a se face înțeles, creșterea intenției sale de a transmite îl impinge adeseori către superficialitate și convenționalism.” (Introducere, 1997:197)
Observațiile criticilor elevați sunt pertinente și de ele trebuie să țină cont creatorul de artă. Literatul trebuie să înțeleagă că unui critic literar, în cazul scriitorilor, îi trec prin mână, sub o observație subtilă, zeci de creații literare asupra cărora el trebuie să decidă particularitatea stilului, transmiterea mesajului, gradul înalt de cultură a scriitorului. Acest critic literar se respectă și tinde spre perfecționism, trepte obiective de observare atentă, neținând cont de afinități. În fața lui, în timpul în care studiază atent creația literară, se află lucrarea și nu cel care a creat-o. Criticul literar elevat se detașează de om ca materie fiinduală și pătrunde în imaterial, în eul lui cosmic, în fantezia celui care a creat, căutând ideile, imaginarul și imaginea imaginii imaginate. Criticul de artă elevat este el însuși un căutător de frumos, un creator al frumosului prin însăși arta impresionării prin impresie, a esteticii frumosului.
Criticii părtinitori sunt cei ataşaţi de interese ale amiciţiei, simpatiei, pe care o poartă faţă de autorul lucrării asupra căreia se apleacă să o evalueze, impresionând prin evaluare estetică. Lucrarea evaluată poate să satisfacă interesul publicului sau poate să treacă neobservată în contra laudelor subiective asupra creației artistice respective. Sunt superlative pornite dintr-un simţ al căutărilor excelative ale creaţiei artistice respective, consemnări pozitive, nu putem spune departe de adevăr, ba da, spun adevărul despre acea creaţie literară însă privirile lor se îndreaptă numai spre ceea ce au ca reper, amiciţia sau misiunea dictată de evaluare estetică. Chiar dacă coexistă o altă lucrare tot atât de valoroasă ca cea pe care aceştia, la un moment dat, o disecă, nu o supun criticii, ci o ascund, învăluind-o în mister, ridicând pe treptele fizice ale nemuririi creaţia artistică a aceluia al cărui interes, pentru criticul părtinitor, este sentimental, moral sau material. Istoria criticii literare ne-a dovedit că în timpul mărginit al fiindului nostru teluric au existat şi entităţi pierdute care au dosit valorile în contra existenţei altora pe care ei i-au identificat ca valori şi i-au declarat, prin puterea exprimativă câştigată ca lideri în critică, genii. Nu m-am îndoit niciodată de aprecierile acelor critici însă am constatat subiectivism în marea-i căutare de valori: ”Lucrul important este acesta: Să fii capabil în orice moment să sacrifici tot ce ai pentru ce ai putea să devii” (Charles Dubois). Criticii părtinitori sunt şi după cum bate vântul, alăturându-se spaţiului social-politic care le guvernează în acel timp al trăirilor existenţa, interesul lăuntric. Sunt creativi, măgulitori însă subiectivi. La acea dată, a timpului când subiectele de literatură erau impuse de dictatură, criticul literar Ov. Crohmălniceanu se apleca studiului creaţiilor acceptate, amintind studiile despre Liviu Rebreanu, publicate în anul 1954 şi scrieri Despre originalitate, volum publicat un an mai târziu. Lucian Blaga, de exemplu, era pierdut într-o vreme a tulburărilor şi lăsat în uitare. Ne-am permite să subliniem faptul că literatul, anume criticul părtinitor, a repetat aceeaşi greşeală ca a lui Eugen Lovinescu, practica de a socoti scriitorii în cu totul dependenţi de programele revistelor la care publicau. În ciuda acestei ipotetice şi neajutorate dorinţe a criticului nu vine cu interpretări în întregime noi, ci peste tot este citat doar George Călinescu.
Lumea criticii este o lume dificilă cu aură de putere şi de disecare nevoită a unor intimităţi nedezvăluite ale literatului. Îngroapă şi dezgroapă entităţi formative şi atâta timp cât creatorul se află în viaţă este ciuntit şi declarat, obiectiv sau subiectiv, neputincios mersului în autocarul artei. În editorialul său din revista Prosaeculum nr.7-8/2010, Mircea Dinutz consemna:
”Cu câteva luni în urmă, am avut surpriza foarte neplăcută de a-l vedea pe Dan C. Mihăilescu, pe care-l respect, în mod deosebit, pentru dubla sa prestaţie de critic şi istoric literar…, discutând… cartea „Viaţa unui om singur” de Adrian Marino, aproape fără să vorbească despre carte. A fost un discurs resentimentar, pătimaş, provocat de portretele obstrucţioniste transmise posterităţii de ilustrul cărturar, între care Dan C. Mihăilescu, Eugen Simion, Dan Grigorescu, G. Călinescu… Fără îndoială, A. Marino este deseori nedrept, a îngroşat defectele unora, a mai pus de la el, a mai pierdut câte ceva, dar nu sunt frustrările unui ins oarecare, ci ale unui intelectual cu o statură impresionantă în cultura română, care nu merita un asemenea tratament.”
Criticii părtinitori se alătură atât sistemului, cât și individului literat plăcut. Sunt mult prea subiectivi cu laudele şi cred, în sinea lor, că lucrul făcut prin critica selectivă pe care o practică este una demnă şi obiectivă. Criticul părtinitor este salariatul interesului, este un observator care nu dă adevărata valoare creației pentru că în interiorul minții lui o preotejează, pune mai presus subiectivismul decât obiectivismul. Bine, și obiectivismul poate fi succedat de sentimentalisme și, atunci, adevărata valoare a acelei creații artistice se pierde. Element în dezvoltare și evoluție a naturii, creatorul este într-o veșnică devenire pentru că natura: ”creează forme veșnic noi; ceea ce există n-a mai fost; ceea ce a fost nu va mai fi niciodată – totul e nou și totuși a mereu același lucru” (Gândirea, 1973:25). Ei trec cu vederea peste multe din creaţiile cărora ar trebui să li se acorde atenţia cuvenită și le lasă să zacă în anonimat. Acesta este criticul literar sau de artă părtinitor. Are talent, cunoştinţe în domeniul asupra căruia se apleacă să studieze, elevat însă pierdut contemplării selective a operelor literare. Nu îngreunează cu nimic existenţa creatorului de literatură care nu îl interesează, îl lasă deoparte, neidentificat. Acești literați caută mai mult valoarea impusă, decât realul exprimativ de valoare, abundă material în egou și pierd de multe ori eul transmițător de mesaje, eliberat de concept. Ei sunt cei cu barca, dacă ești cu ei, ești al lor. De multe ori, creațiile literare valorificate aleatoriu, superficial, riscă să se întoarcă în defavoarea artei, a dreptului valorors de a scrie. Timpul a fost, întotdeauna, cel care și-a spus cuvântul asupra creației prin înșiși contemplatorii lor, publicul. Valoarea unei creații artistice este amendată, neprofesionist, este foarte adevărat, de publicul căutător de cultură, care poate prețui creația artistic ca produs al satisfacerii propriei contemplări. Nu pot spune decât că acea creație artisitică are admirație și că exprimă prin materializarea ideii creatorului un mesaj direct proporțional cu nivelul de analiză al publicului admirator.
Criticii complexaţi sunt adunătorii obsedaţi de obiecţii, împiedicaţi în definirea corectă a sensului de a evalua lucrarea şi, nicidecum, autorul. Sunt pierduţii în expresii fără sens, neajutoraţii cu diplome, pseudointelectualii veştejiţi, mărginiţi şi răi: Numai un prost poate să critice, să condamne şi să se plângă – şi majoriatea proştilor o fac (Dale Carnegie). Sunt cei care caută nume pe care să le împroaşte cu noroi, cu cuvinte căutate în dicţionare însă nu pot defini stilul unui literat. În realitate, nu au puterea intelectuală să discearnă, valoarea fiind o marjă a păcatului neputinţei lor: Poţi să descoperi criticul prost când începe să discute poetul şi nu poezia (Ezra Pound). Mulţi dintre autorii debutanţi se lovesc de astfel de critici, abrutizaţi de lipsa de talent în crearea unei lucrări literare, fie ea poezie, eseu, nuvelă sau roman. Complexaţii se afirmă lingând fără încetare blide, scrupuloşi în a-şi încălţa mentorii şi a tăvăli în mocirlă literaţii incomozi. Acest fel de literați, predați unui stil mărginit de considerații fără sens sunt criticii complexați, în fapt nonvalori susținute de diferite medii de intelectuali politizați. Politica este îndeletnicirea nepregătiților professional, acele greșeli genetice care perturbează liniștea bunului simț, nu deosebesc obiectivismul de subiectivism, în fapt, un mojicism:
”Un critic literar fără cultură filosofică, fără Weltanschauung, e un orb. Ce ar putea spune despre Blaga, poet cu viziune a lumii și totodată dialectician estetic, un istoric literar nefilosof. // În afară de cultură filosofică îi mai trebuie criticului și istoricului lterar o vastă și foarte sistematică cunoaștere a literaturilor universale. Specializarea într-o singură literatură este greșită, fiindcă, substanțial nu există mai multe literaturi, ci numai aspect național ale aceluiași spirit cosmic.” (Introducere, 1997:31)
Mă opresc aici cu prezentarea acestui grup de critici de artă, pentru că multe nu aş mai dori să spun despre ei, decât că există şi domină prin formalism, distrugând prin toate mijloacele mass-media, pe care le au la îndemână, trunchiul fiindual al unui biet şi nevinovat literat. Neplăcut la prima vedere de aceşti așa-ziși critici literari complexați, acel autor, chiar netalentat în ale artei scrisului, să cadă doborât, fără resuscitare, în şanţul adânc al mocirlei din care, de fapt, aceşti critici complexaţi s-au ridicat într-un timp şi, din păcate, se doresc să fie ascultaţi de cei la comanda cărora se află: Critica e uşoară, arta e grea (Phillipe Destouches).
Până să urmăriți subcapitolul care urmează, vom încerca să spunem, totuși, că a fi critic de artă sau analist politic înseamnă, în primul rând, să-ți asumi niște drepturi, obiective sau subiective, depinzând de situație. Niciunul nici celălalt nu poate să-și asume exprimarea adevărului, ci doar păreri care, într-un alt timp al viitorului istoric, concluziile acestora pot fi contrazise și demonstrate, sub aspectul obiectiv sau subiectiv al adevărului ca neveridice. Însuși adevărul trece prin planuri de dezbatere și, fiecare dintre cei care se înscriu la o relatare, succed obiectivismului și subiectivismului. Părerile de timp sunt controversate, cercetările științifice, științific chiar și în domeniul criticii artei sau analizei evenimentului politic, rămân dovezi certe admise de cercetătorii în domeniu. Nu sunt acceptați semidocții, aceștia flutură idei, nu le așează în cataloage de cercetare științifică. De exemplu, Tudor Vianu, în estetică, nu a fost combătut de experți din contră, lucrările lui au rămas pline cu idei de citat în completarea lucrărilor contemporane. Pe un critic de artă mediocru nu ai cum să-l citezi, îl ignori ca eseist performant și îți continui scrierea, gândind ca un literat elevat:
”Pentru o mai completă caracterizare a valorii estetice trebuie cercetat și locul ei între celelalte două mari clase de valori, stabilite de logică: valorile reale, adică valori la care aderă lucruri, și valorile personale, la care aderă persoane. După toate cele spuse până acum, s-ar părea că valoarea estetică este o valoare reală. // … valoarea estetică nu aparține existenței, ci culturii.” (Vianu, 1993:54)
2. Secretul mitizat al omului contemporan în literatură
Motto: Ciudată-i firea omenească. Cu cât avem mai puţină înclinaţie spre martiraj, cu atât o solicităm celor din jur. (Boleslav Prus)
2.1. Sensul omului contemporan în literatură
Este timpul să ne întrebăm dacă acţiunile descrise cu atâta lux de amănunte, în rândurile paginilor de literatură ce se desfăşoară sub ochii îngroziţi ai cititorului, atâţia câţi mai pot fi în momentul de faţă, convins fiind că numărul acesta, pe care l-am putea numi mic, se păstrează constant încă din timpurile de când omul a învăţat să citească, se pot numi contemporane. Definit, omul contemporan succede evenimentelor pe care semenii le trăiesc odată cu activităţile lui, cu acelea ale părinţilor sau cu ale copiilor lui. Literatura a căutat, întotdeauna, să pună împreună generaţiile trecute şi viitoare tocmai pentru a avea termenul de comparare în evoluţia socială a personajului prezent. Solicit, de fiecare dată, sintagma omului ales pentru a face literatură, pentru că nu toţi semenii noştri sunt înzestraţi cu un astfel de dar, însă mulţi dintre cei care nu fac nimic, critică. Dar şi critica este o artă dacă cel care o întrebuinţează o îndreaptă spre folosul socio-cultural al omului.
Critica literară este o activitate elevată a omului intelectual care cunoaşte valoarea scrisului în versuri sau în proză. Proza, dintotdeauna, a dat valoarea târzie autorului, tocmai pentru timpul îndelungat a scoaterii la lumina tiparului a unei lucrări. Pentru creatorul de literatură, personaj contemporan este şi cel din lumea antică, cu care trăieşte în momentele scrierii sale, a căutărilor şi a trăirii în timpul lui, cât şi cel medieval, dar şi cel cu care convieţuieşte: „Eşti contemporan (ai simultaneitate în timp, spun teologii) cu cel pe care îl iubeşti. Asta e tot - şi înseamnă înfrângerea umană a timpului” (Constantin Noica, Jurnalul de idei). În mintea sa, toţi trăiesc în aceeaşi lume cu el, totul devine real în momentul în care degetele îi aleargă grăbite pe tastatura computerului, un instrument modern de aşezare în pagină şi de așezare a ideilor. Literatul este al timpului în care trăieşte, dar şi al timpurilor care au fost sau vor fi. Amintim, aici, pe scriitorii de literatură fantastică, vizionari ai imaginilor imaginii imaginate. Pentru el, când se aşează la masa de lucru, timpul este acelaşi şi îl trăieşte în toate contrazicerile şi prefacerile lui. Prus trăia în antichitate cu personajele sale din romanul Faraonul (1896), spre exemplu, însă el, ca viaţă reală, a trăit în lumea sfârşitului de secol al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Alexandu Dumas - tatăl, cobora cu câteva secole, în Evul Mediu, prezentându-şi capacitatea de a actualiza personaje şi acţiuni, cărora le dădea viaţă contemporană în romanele sale istorice. Mihail Sadoveanu, un alt mare iubitor de istorie, devenea contemporan cu personajele romanelor sale, din timpul marelui voievod valah Ştefan cel Mare, din familia Muşatinilor. Istoria este numai o ştiinţă, care ne dă impresia că ne coboară în peştera fără de capăt a căutărilor lumii, însă ea ne vorbeşte despre evenimente pe care numai literatul le poate aduce, prin scrierile sale, în lumea în care trăieşte.
S-au scurs aproape treizeci de ani de când blocul imaginar de luptă retrograd ideologică a căzut, fărâmiţându-şi idealurile însă fără a le distruge în totalitate. Ateismul de dinainte de 1990, care a ucis oameni nevinovați, a devenit ateismul modern, de azi, care distruge prin moralitate generații de tineri neputincioși să discearnă. Ei cad, efortului răufăcător al manipulatorilor retrograzi, cursei desfrânării, a inculturii și a infatuării. Un efort uman de nedescris rămas contemporan numai vieţii literatului. Creatorul de literatură a aşezat în pagini evenimente cutremurătoare care au distrus vieţi în timpuri care au trecut, idealurile unora însă au deschis noi orizonturi, un timp al unei gândiri contemporane adevărate. Contemporaneitate înseamnă şi imagine a imaginației adevărului, în concluzie, subiectiv sau obiectiv, depinzând de starea de observare a martorului evenimentului, dar mai ales de modul relatării şi perpetuării acestuia auditorului. Literatul este cel care dă culoare romantică evenimentului şi îl face nemuritor prin paginile scrierilor sale. Actualitatea este o reactualizare a evenimentelor, o permanentă descărcare de informaţii şi atenţionare a publicului că fiecare eveniment expus, trecut sau prezent, poate deveni contemporan informării din momentul în care emiţătorul doreşte să producă prezentul cu informaţia respectivă.
În concluzie, orice informaţie devine eveniment contemporan în momentul în care o expui, pentru că ea este absorbită de cel căruia i-o relatezi şi care, în clipa aceea, se află în timpul expunerii tale.
În paginile romanelor mele istorice, cobor şi urc în timp odată cu acţiunile, evenimentele, personajele cu care trăiesc, mă bucur, mă întristez de tot ceea ce li se întâmplă şi îmi devin părţi ale minţii mele contemporane:
„Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu... Cel care trăieşte în Ţara de Foc e tot Iona, omenirea întreagă este Iona, dacă-mi permite. Iona este omul în condiţia lui umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii” (Marin Sorescu).
Secretul acestei forţe a creierului, de a te purta în timp, este tocmai înzestrarea elevată a minţii literatului de a cunoaşte modul continuu de mişcare a vremurilor, de a le stăpâni în interiorul lui şi de a le dezvălui, lucid, ca şi cum nu timpul, ci el domină evenimentul pe care şi-l aduce zilei sale în care trăieşte în actual:
„Adevăratul cititor e totdeauna contemporan cu poetul…; el reparcurge de fiecare dată spaţiul interior al poeziei până la momentul creaţiei înseşi, participă de fiecare dată la naşterea ei, atribuindu-i în mod inevitabil propria lui formulă a desăvârşirii” (A. E. Baconsky).
2.2. Lectura şi timpul real al scrierii
Vorbeam, în rândurile de mai sus, de evenimente petrecute însă nu despărţite de timpul relatării contemporane a literatului. Nici nu ştiu dacă scriitorul ar putea defini timpul, pentru că existenţa lui nu aparţine timpului în care trăieşte, ci relatării evenimentelor din paginile scrierilor lui. El este universal timpului şi detaşat de prezentul pe care l-am numit contemporan. Creierul nostru, prin gând, ne dă posibilitatea să fim contemporani cu cine ne dorim, însă literatul, un iniţiat, un elevat călător prin Univers, aduce cunoaşterea prezentului lui şi o desfăşoară sapienţial în contemporaneitate, informativ. Informaţia îşi are statutul obligatoriu de contemporan, adică atunci, în momentul în care îi produci efectul prin expunere, un timp prezent care facilitează execuţia înmagazinării acesteia în mintea auditorului. Mitul informaţiei, produs de acceptarea auditorului, este timpul rezultatului declanşării curiozităţii ascultătorului de a-l perpetua şi de a crea permanent, atât cât poate dura senzaţia, momentul actual prin decizia celorlalţi actanţi participanţi la perpetuarea informaţiei şi a creării contemporanului. Povestirea este o acţiune trecută, atemporală din momentul în care aceasta începe să fie prezentată de un lecturant, să aparţină unui exprimator care devine, la propriu, autor al evenimentelor. El este, în timpul povestirii, contemporan cu momentul în care acţiunea naraţiunii s-a săvârşit, deoarece participă mental la întreaga ei realizare, folosind în acest sens imaginaţia contemporană. De aceea, se spune că povestirile sunt actuale timpului în care sunt prezentate, reale, citându-l aici pe filosoful grec Socrate care spunea: „Ascultă o prea frumoasă povestire, pe care cred că o vei socoti o ficţiune, în timp ce, pentru mine, este o istorisire reală.” Aceeași povestire spusă de doi naratori este deja subiectivă, iar realitatea este subînțeleasă prin însuși evenimentul relatat care, pentru amândoi povestitori, este real așa cum îl prezintă.
Creatorul de literatură are un timp al lui pe care îl dispune acțiunilor creației sale literare. În romanul ”Moromeții”, Marin Preda prezintă o întreagă acțiune captivantă a familiei Moromete în trei sferturi din subiectul volumului întâi al romanului, o acțiune simplă, sosirea de lamunca câmpului și așezarea la masă, distribuită într-un dialog cu manifestări comportamentale tipice țăranului care, aparent, părea că în viața lui nu sunt griji care să îi mărginească evoluția. Un scenariu în care tatăl deținea funcția de personaj principal, diriguitor, încadrat într-un spațiu îngust al unei marchize în care membri familiei nu aveau cum să se miște în voie sau să se refugieze dacă Ilie Moromete – tatăl ar fi atentat la persoana lui. Lectura este captivantă atât prin vocabularul dialogului, pe care Ilie Moromete, capul familiei, îl folosește în distribuirea sarcinilor membrilor familiei, cât și în mișcările acestora sau în dialogul simplu purtat cu capul familiei.
Critica este un act formativ, o relație în care aprecierea solicită bunul simț din partea amândorura, critic și artist, în ceea ce privește arta ca valoare a exprimării în fața publicului printr-un mesaj. Arta este forma prin care modul de contemplare succede subiectivismului prin obiectivismul criticii, o motivare a plăcutului prin evidențierea frumosului. Frumosul în artă este un mesaj al elevatului prin care se exprimă valoarea creației artistice. Lumea este o artă în care omul dă valoarea unică omenirii, un eu maiestuos care se ridică din fiind spre Univers, devine unic și universal prin ceea ce crează ca monument în artă. Sofocle, creatorul tragediei clasice grecești, împreună cu Eschil și Euripide, este laureat al premiului întâi la Sărbătorile Dionisiace de 24 de ori, creația lui literară și artistică l-a consacrat drept cel mai remarcabil și mai popular autor de teatru din acea vreme. Critica literară a acelui timp i-a consemnat valoarea creațiilor sale literare, așezându-l pe înaltul podium al valorilor artei dramatice. Shakespeare, lumina dramaturgiei englezești va uimi lumea medievală cu creațiile sale, valori inestimabile ale literaturii clasice. Costache Negruzzi, nuvelistul desăvârșit, narator și creator al succintului istoric în specia literară nuvela, va deschide drumul în literatura română a creatorilor, posedând prin imagini, imaginea imaginată. A creat particularitatea prin nume, ”Lăpușneanul”, a hotărât destinul pentru destine și a favorizat timpul istoric să redea imgini cu personaje reale într-o acțiune subiectivă. Eminescu fiind divinul, minunea în literatură care se naște o dată la o mie de ani. El a desăvârșit în literatura română putința harului și a dăruit-o lumii însă numai oamenii i-au înțeles mesajul, lume multă, puțini oameni, am spus-o mereu și o voi repeta de fiecare dată când voi avea ocazia. Mintea strălucindă a lui Eminescu continuă incandescent gândirea lui Cantemir, a lui Nicolae Valahul (Olahus), când coborâm în timpul istoric, căutând lumina neamului românesc.
Într-o zi, un student m-a întrebat: domnule profesor, efortul duce la un rezultat pozitiv? Da, i-am răspuns: când este folosit într-o cauză conștientă a evoluției și a semenului lui. Evoluția, prin însăși constituția ei, este pozitivă însă nu poți evolua dacă nu te dezvolți armonios. Un bolnav psihic se dezvoltă, dar nu evoluează. Așa se întâmplă cu noi ca indivizi, ne dezvoltăm, se poate și sănătos, căutând în știință ceea ce înseamnă a învăța judicios, atunci evoluăm, creierul permite o altă așezare a noastră în ierahia socială, ca indivizi, o cerință a eului nostru, o definire a noastră ca oameni. Este ceea ce numim liberul arbitru, libertatea fiecăruia de a căuta calea așezării lui în viață printre toate drumurile care i se deschid. Când ai găsit calea, te-ai desăvârșit. Urci pe podium și, încet, cu răbdare, urci scările spre devenirea ta ca om, te rupi din lume, îți conștientizezi procupările și timpul va curge din momentul acela în favoarea propriei tale evoluții. Ești timp din timpul marelui Univers, devii om.
Referințe bibliografice:
· Gândirea lui Goethe în texte alese, Editura Minerva, București, 1973.
· Introducere în teoria literaturii (antologie de texte), Editura Universității din București, 1997.
Cazan, Gheorghe Al, Dincoace de Maiorescu, Editura Agerpress Typo, București, 2004.
Hegel, Despre artă și poezie, Editura Minerva, București, 1979.
Pleșu, Andrei, Despre îngeri, Editura Humanitas, București, 2003.
Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Albatros, București, 1977.
Vianu, Tudor, Estetica, Editura Orizonturi, București, 1993.
Comentarii
Trimiteți un comentariu