Academicianul matematician Gheorghe Păun este
unul dintre românii cei mai cunoscuți în țară și în
străinătate, bucurându-se de o excepțională
vizibilitate și recunoaștere internațională. În calitate de
membru al Academiei Europei, de matematician,
informatician și om de cultură, membru al Uniunii
Scriitorilor și membru titular al Academiei Române,
autorul extrem de prolific și de complex și-a creat un
renume incontestabil în rândul colegilor din întreaga
lume. A ținut conferințe la peste 100 de universități,
iar multe dintre cărțile sale au fost traduse în limbile japoneză, chineză, rusă, engleză,
maghiară, italiană. Este inclus de Thompson Institute for Scientific Information, ISI, în
categoria „highly cited researcher", opera sa având peste 18.000 de citări. Valoarea sa,
ca personalitate culturală, este dublată în mod surprinzător de o prezență fizică
neobișnuit de proaspătă și de modernă, vădit contrarie ideii de severitate, răspândite
prin cercurile academice ale trecutului marcat de rigidități formale. Felul de a fi natural,
demn, caracteristic oamenilor cu adevărat excepționali, l-a individualizat în rândul
contemporanilor de vârf, atrăgându-i supranumele de „academician în blue jeans”.
Calitățile acestea se completează armonios cu dragostea pentru adevărul istoric și cu
profundul atașament față de valorile pur românești, oriunde s-ar afla ele. Spiritul treaz,
deschis la nou, stilul laconic, direct și la subiect, umorul subtil, de bună calitate, asociat
seriozității abordărilor, și refuzul consecvent al prețiozităților de orice fel fac din Domnia
Sa un partener de discuție extrem de interesant și de plăcut, gata oricând să deschidă
noi perspective, adesea interdisciplinare, asupra celor mai variate subiecte.
***
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Sunteți inițiatorul modelelor de calcul
membranar purtând numele de sisteme P (engl. P Systems, cu P de la Păun), pe
care le-ați inițiat în anul 1998. Natura ambivalentă a acestor modele este evidentă
din start: matematică și biologie. Între timp s-a dovedit că sprijiniți gândirea în
afara șabloanelor, studiul interdisciplinar (informatică, literatură, filosofie, politică
etc.). Caracterul acesta aș zice renascentist v-a fost sortit, sau este o alegere
făcută în mod conștient?
Acad. Gheorghe PĂUN: Prin introducerea la discuţia noastră, aţi ridicat stresant de
sus ştacheta aşteptărilor pe care cititorul le are, iar întrebarea însăşi este provocatoare,
o capcană chiar. Nu mă consider deloc „renascentist”, sunt doar un om normal şi
norocos. Normal, pentru că aşa sunt oamenii la naştere, multilaterali, o sumă de
posibilităţi (ca să nu spun talente) dintre care se actualizează, firesc-inevitabil, numai o
parte, o mică parte. De vreun secol sau două, nu se mai poate face performanţă în mai
multe direcţii, dusă-i vremea renascentiştilor veritabili, parcurgem, se spune, „civilizaţia
analfabetismului” (mai puţin gazetăresc: „civilizaţia excesivei specializări”) – am
bibliografie, dar nu insist. Dar atracţia inter-, multi-, trans-disciplinarităţii rămâne în om –
iar eu am fost norocos să trăiesc-lucrez în medii cu adevărat multidisciplinare.
Matematică, informatică, ştiinţe sociale, semiotică, biologie în ultimele decenii, cultură.
E adevărat, relaţia dintre noroc şi norocoşi este una subtilă, cu un semnificativ grad de
simetrie, cine pe cine caută/găseşte nu este totdeauna evident, privind în urmă, uneori
nu este evident nici în cazul meu. Cred însă într-o combinaţie între datul natural, poate
şi cu o componentă de predestinare, şi şansele pe care ţi le scoate apoi viaţa în cale –
familie, şcoală, mentori, colaboratori, întâmplări favorizante sau nu dintre cele mai
variate.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Ați publicat lucrări despre gramatici
contextuale, gramatici matriciale, limbaje formale. Sunt termeni care se regăsesc
atât în literatură, cât și în matematică. Dumneavoastră le frecventați pe
amândouă. Ce v-a determinat să faceți acest pas, de la cifre la litere? În ce
măsură se completează ele reciproc?
Acad. Gheorghe PĂUN: „Matematica s-o fi scriind cu cifre, dar poezia nu se scrie cu
litere”, susţinea Nichita Stănescu la finalul unui poem dedicat lui Solomon Marcus,
replică la cartea Poetica matematică a acestuia. Dar susţinea greşit-grăbit poetul,
pentru că matematica nu se scrie cu cifre, cel puţin nu matematica modernă, care se
interesează mai mult de structură decât de cantitate (de întindere, ca să ne referim la
geometrie). Iar informatica teoretică este parte a matematicii moderne. De aici, literele –
mai general, simbolurile. În particular, teoria limbajelor formale, în care mi-am început
cariera de matematician-informatician, a plecat la drum cu dorinţa de a formaliza
gramatica limbajului natural, s-a dezvoltat apoi mai ales în legătură cu formalizarea
sintaxei limbajelor de programare, a trecut apoi în toate domeniile în care se pot
identifica cuvinte, fraze şi reguli de bună formare a celor de pe urmă. Cifre şi litere, fără
a însemna şi literatură… nu în mod direct. Literatura e însă un teritoriu al creaţiei, la fel
ca matematica – amintiţi-vă de apropierea pe care o făcea Ion Barbu-Dan Barbilian
între geometrie şi poezie. Ele folosesc limbaje distincte, dar nu sunt, în sine, atât de
diferite, de depărtate, pe cât s-ar părea. Şi, da, se completează de-a dreptul sănătos,
terapeutic chiar. Matematica are rigori formale care pot obosi, vieţuirea prea intensă şi
prea îndelungată în „lumea de curăţii şi semne” (Ion Barbu) poate, într-un anume sens,
„schizofreniza” (iarăşi, am bibliografie, nu e un diagnostic pus de mine) – literatura este
mai „umană” din acest punct de vedere. La fel pictura, sporturile, grădinăritul – orice
hobby luat în serios este igienic, psihologii au spus-o de mult timp.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: L-ați avut ca mentor pe celebrul matematician
Solomon Marcus, cunoscut și pentru numeroasele sale judecăți de valoare din
afara spațiului matematicii. Aveți o idee, un citat sau un crez primit de la Domnia-
Sa, care vă însoțește în mod deosebit, ceva care poate fi rezumat aici în doar
câteva cuvinte?
Acad. Gheorghe PĂUN: Am preluat foarte multe de la Domnul Profesor, că aşa i se
zicea în grupul nostru, fără a-l mai numi. Unele învăţăminte au formulări explicite, mi le
amintesc cum ni/mi le spunea – de exemplu, privind respectul faţă de textul scris, faţă
de cititor, care „are totdeauna dreptate”, deoarece pentru el scriem, legate de onestitate
ştiinţifică (de la referinţe la evaluarea propriilor rezultate), de modestie („să nu ne
lăudăm singuri, să lăsăm să ne laude alţii”). Multe lucruri mi-au intrat probabil în
obişnuinţă, deprinderi preluate prin imitare, fără a fi prinse în cuvinte, unele
neconştiente, am mai mărit şi cu bună ştiinţă „mitologia Marcus”, punând uneori în
seama lui precepte pe care voiam să le transmit studenţilor şi colaboratorilor mei mai
tineri. Ca spuse de el, învăţămintele aveau o altă greutate… o formă de manipulare, o
mărturisesc cu seninătate, bunele intenţii fiind concretizate în sfaturi care puteau foarte
bine emana de la Marcus…
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Informatica, jocurile – sunteți cel care a adus
în România jocul japonez de strategie GO – vă preocupă în continuare? Creierul
uman mai are vreo șansă, la concurență cu inteligența artificială? Dar structurile
sociale, vor fi capabile să absoarbă impactul digitalizării universului uman?
Acad. Gheorghe PĂUN: Joc tot mai rar GO, nu am jucat niciodată în competiţii, dar am
încă legături cu GO-ul românesc, urmăresc ce se mai întâmplă, ajut când şi cât pot.
Acum doi ani am scos a cincea ediţie a cărţii Iniţiere în GO, la 35 de ani de la
demararea acestei extraordinare aventuri – că o aventură era pe la jumătatea anilor ’80
introducerea unui joc oriental în România, pornind aproape de la zero şi ajungând până
la o federaţie naţională (constituită în februarie 1990). Aş putea vorbi mult despre GO.
Este un joc cu o istorie fascinantă, uşor de învăţat, dar adânc la nivelul strategiei, cu
conexiuni strânse cu polemologia, concurenţa economică, cu artele şi filosofia. Se
poate însă scrie câte o carte, ba chiar mai multe, ca răspuns la întrebarea a doua şi a
treia. Inteligenţa artificială va schimba lumea – deja o face, sub ochii noştri. Societatea
va avea probleme serioase în viitorul apropiat (cu şomajul, săptămâna de lucru,
legislaţia aferentă roboţilor – includ aici şi calculatoarele/ programele pentru conducerea
automată a automobilelor, schimbarea nomenclatorului de meserii, accesul echitabil la
tehnologie, manipularea şi multe altele). Trăim începutul celei de a patra Revoluţii
tehnologice, bazată pe conectivitate, învăţare automată, inteligenţă artificială. E foarte
greu de prezis ce noutăţi vor apărea, ce schimbări, ce provocări şi conflicte. Personal,
mă tem – nu de algoritmi şi de calculatoare, ci de algoritmii care produc algoritmi şi de
calculatoarele „din nori”, interconectate pe o scară foarte mare, necontrolabilă. Nu
pentru că toate acestea vor dori să ne facă rău, ci pentru că ne pot face rău cu totală
inocenţă, puse – de noi! – să rezolve probleme în care omul ar putea să fie ignorat sau
chiar considerat „dăunător”.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Din 2003 până în ianuarie 2013 ați lucrat și la
Universitatea din Sevilla. Care dintre particularitățile Spaniei v-a impresionat mai
mult? Avem noi, românii, ceva de învățat de la poporul spaniol? Sau, în general,
de la cultura răsăriteană, de la occidentali? Dar ei de la noi?
Acad. Gheorghe PĂUN: Pofta de viaţă şi participarea! Sărbătorile, fiestele, feriile,
cântecele, dansurile şi gastronomia, tradiţiile, competiţiile – de la fotbal la turnurile de
oameni, mândria de a fi andaluz, valencian, catalan, basc (evident, cu măsura de
rigoare), fiind în acelaşi timp spaniol. Toate acestea, unele aparent superficiale, în
balanţă cu hărnicia şi rigoarea, cu nivelul de cultură, în sens general. Cred că Spania
este ţara europeană cu cel mai ridicat nivel de zâmbet stradal (prietenul nostru comun,
Johan Galtung, consideră cantitatea de zâmbet stradal ca fiind cel mai relevant
indicator de calitate a vieţii). Poate idealizez puţin, pe ici, pe acolo, dar un pic de
exaltare se potriveşte foarte bine spiritului spaniol. Ole! Orice popor are de învăţat de la
oricare alt popor – mă rog, învăţare este şi atunci când extragi învăţăminte din exemple
rele… România are multe de învăţat, are şi multe de oferit. Ilustrez numai partea a
doua: cuvântul „omenie” este tipic românesc, nu prea are traduceri în alte limbi. Are
legătură şi cu „convieţuirea” (faceţi o listă cu „naţionalităţile conlocuitoare” din România
şi veţi fi uimită cât de multe sunt), cu „ospitalitatea”. Nu detaliez, aş contrazice sugestia
din introducere cum că aş fi succint… Dar tot adaug că Europa de vest ar beneficia mult
dacă ar privi spre Europa de est cu mai multă deschidere – spre tradiţiile ei, culturale,
sociologice, religioase, de exemplu.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Ați publicat în 1993 romanul „O mie nouă sute
nouăzeci și patru” (sau 1994, continuare a romanului „1984” de G. Orwell), care s-
a tradus ulterior în engleză și în maghiară. Se știe că preocupările și îngrijorarea
pentru viitorul omenirii, din punct de vedere geostrategic, politic și climatic nu vă
sunt străine. Unde vedeți Terra în viitor, să zicem într-un interval de 50 de ani?
Dar România?
Acad. Gheorghe PĂUN: Se spune, nu fără temei, că lumea se grăbeşte. O jumătate
de secol este o mică eternitate dacă privim spre viitor şi e imposibil de făcut predicţii
rezonabile. Să sperăm că – şi asta s-a spus – omenirea îşi pune probleme pe care le
poate rezolva ea însăşi, deşi, multe şi grele probleme, structurale aş zice, şi-a tot creat
omenirea. Mă întreb uneori, mai în glumă, mai în serios, dacă omenirea îmbătrâneşte
(cu „junghiurile” specifice vârstei a treia), sau e abia la pubertate, a primit în dar un car
cu patru armăsari şi nu ştie să-l strunească, va da cu oiştea-n gard… Despiritualizare,
consumerism, superficializare, post-adevăr, „uitarea” tradiţiei, a istoriei, nivelarea,
anomia, abandonarea în trăirea clipei, originalitatea cu orice preţ – ca să nu enumăr şi
alte simptome mai concrete, precum migraţia ilegală, ignorarea dreptului internaţional şi
pierderea de autoritate a organismelor internaţionale, care păreau a asigura echilibrul şi
pacea după monstruoasele două războaie cu număr din secolul de curând încheiat. Iar
România este parte a lumii, nu se poate sustrage – dar are un mare avantaj: este mai
conservatoare, mai ataşată tradiţiei, mai „rurală”. „Am ajuns în vremea în care progres
înseamnă a rezista progresului” – am citit de curând undeva o frază de genul acesta,
mi-a dat de gândit, subscriu…
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Sunteți editorul revistei „Curtea de la Argeș”
și activați neobosit ca punte de legătură între românii din țară și cei din zonele din
afara granițelor, în special din Basarabia. Care ar fi elementul unificator din
structura poporului nostru? La ce se poate lua aminte, învățând de la frații din
Republica Moldova? Dar ei de la noi?
Acad. Gheorghe PĂUN: Limba, istoria, datina. Lângă toate, Eminescu. Suntem români
şi punctum, cum spunea el. Rădăcinile traco-geto-dace. Credinţa că Dumnezeu-
drăguţul umblă printre noi. Cultura ca liant – înaintea (re)unirii administrative, trebuie să
existe unirea în cuget şi simţiri. Poduri de flori, poduri de carte, poduri de reviste. Curtea
de la Argeş a iniţiat un asemenea pod, împreună cu „Literatura şi arta”, celebra revistă
de la Chişinău, condusă de la fel de celebrul scriitor Nicolae Dabija. Basarabenii au
oprit tancurile citind poezii, asta e o lecţie despre puterea poeziei, a limbii, a culturii.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: La Curtea de Argeș, flancat pe de-o parte de
covârșitor de înțeleapta și misterioasa Biserică Domnească și, la celălalt capăt,
de mausoleul familiei regale și de Mănăstirea lui Manole, celebru pentru
sacrificiul său, desfășurați o activitate culturală aș zice eu acerbă, ancorată în
însuși sâmburele culturii românești, invitând însă frecvent și personalități din alte
țări. Recompense materiale nu aveți. Care este motorul acestei asidue lucrări?
Acad. Gheorghe PĂUN: Dificilă întrebare… Nu mi-am pus niciodată problema unei
recompense, cu atât mai puţin a uneia materiale. (Îi contrariez uneori pe amici
spunându-le că „sunt bogat, am cu cel puţin un leu mai mult decât preţul a orice doresc
să cumpăr”… O versiune a anticei observaţii că „piaţa e plină de lucruri de care n-am
nevoie”.) Nu mi-am pus nici întrebarea de ce fac ceea ce fac. Pur şi simplu, pentru că-
mi place, îmi aduce bucurie, mi se pare firesc. Vorbeam mai devreme de noroc. În
general, fie am făcut mai mereu ce mi-a plăcut, fie ceea ce a trebuit să fac (un verb
nesuferit: a trebui…) mi-a devenit plăcut. Ţine asta şi de aplecarea ludică pe care mi-au
dat-o părinţii din părinţi, pe care mi-am conştientizat-o şi cultivat-o în timp. A face ceva
cu bucuria de a face corespunde uneia dintre cele mai adânci definiţii ale jocului:
activitate cu recompensa intrinsecă. Munciţi jucându-vă şi nu va mai exista muncă, cu
atât mai puţin corvoadă, ci lucru, firesc şi neobositor. Pe de altă parte, cu întrebarea
dumneavoastră în faţă, privind în urmă, aş putea spune multe despre frisonul intuirii
unei teoreme, satisfacţia completării unei demonstraţii, despre nevoia de a face ceva
pentru cultura oraşului Curtea de Argeş, despre necesitatea unei reviste de cultură
precum Curtea de la Argeş, decent-conservatoare la vremurile noastre globalizator-
tropăitoare, şi încă altele. Pe scurt, nu pot altfel, simt că aşa e bine, să fac ceea ce
fac…
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Naveta la București, printre altele pentru a
participa la Ședințele Academiei Române, este fără îndoială obositoare, dar și
benefică. Ce segment din omul Gheorghe Păun se raportează la orașul natal și
care este cel afluent capitalei?
Acad. Gheorghe PĂUN: Suntem construiţi pe structura apei din copilărie, drept care
sunt argeşean până la mijloc de celulă – în egală măsură, român, iar mai mult de 20 de
ani am tot călătorit prin lume, simţindu-mă bine (dar „în trecere”) peste tot. Am trăit vreo
patru decenii în Bucureşti, dar abia acum descopăr cât este de frumos (dacă e privit cu
ochi de turist, oraşul are foarte multe lucruri splendide), dar şi cât este de aglomerat,
grăbit, paralizat la nivelul traficului, stresant. N-aş mai putea acum locui în Bucureşti,
nici măcar ca pensionar, ca „turist”. Asta probabil şi pentru că România de la Argeş
(sintagma lui Iorga) este atât de specială, iar Curtea de Argeş este unul dintre locurile
„cele mai româneşti din România” – afirmaţie care-mi aparţine, pe care o pot demonstra
(şi care, desigur, se poate extinde şi la alte locuri din ţară…). Ca să fac lucrurile clare şi
birocratic, mi-am schimbat şi adresa la Curtea de Argeş…
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: O întrebare din curiozitate: cât dormiți în
medie, pe zi (sau noapte)?
Acad. Gheorghe PĂUN: Întrebare cu substrat, dar o iau la propriu: Cu siguranţă, dorm
suficient, fără a putea spune câte ore. Am însă câteva reguli-obişnuinţe: seara, mă culc
atunci când mi se face somn, nu „trag de mine”; totdeauna mă trezesc în jurul orei 7,
indiferent la ce oră m-am culcat şi, peste toate, obicei spaniol transformat în ritual, dorm
o oră după-amiaza, zilnic, dacă am posibilitatea. Siesta cea sfântă la Sevilla, în toată
Andaluzia. Mi s-a recomandat asta, recomand şi eu cu mare convingere tuturor.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Un gând, un mesaj pentru tinerii de azi?
Acad. Gheorghe PĂUN: Cred că mai toate răspunsurile conţin, printre rânduri, câte un
sfat, c-aşa sunt bătrânii, sfătoşi/sfătuitori… Dar, pentru tinerii de orice vârstă: suntem
atât cât ne amintim şi cât îşi amintesc cei din jur despre noi – citiţi, învăţaţi, miraţi-vă
(Marcus dixit), comunicaţi, faceţi bine (şi daţi-l pe apă, că iese singur la mal – vorbă
populară), zâmbiţi. Şi iadul, şi paradisul sunt aici, în puterea noastră, veştejiţi-l pe
primul, faceţi-l cât mai vizibil pe-al doilea. Şi, fiţi oneşti: nimeni nu poate sări peste
umbra sa…
------------------
A consemnat:
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG
Benissa, Spania – Curtea de Argeș, România
1 noiembrie 2019
unul dintre românii cei mai cunoscuți în țară și în
străinătate, bucurându-se de o excepțională
vizibilitate și recunoaștere internațională. În calitate de
membru al Academiei Europei, de matematician,
informatician și om de cultură, membru al Uniunii
Scriitorilor și membru titular al Academiei Române,
autorul extrem de prolific și de complex și-a creat un
renume incontestabil în rândul colegilor din întreaga
lume. A ținut conferințe la peste 100 de universități,
iar multe dintre cărțile sale au fost traduse în limbile japoneză, chineză, rusă, engleză,
maghiară, italiană. Este inclus de Thompson Institute for Scientific Information, ISI, în
categoria „highly cited researcher", opera sa având peste 18.000 de citări. Valoarea sa,
ca personalitate culturală, este dublată în mod surprinzător de o prezență fizică
neobișnuit de proaspătă și de modernă, vădit contrarie ideii de severitate, răspândite
prin cercurile academice ale trecutului marcat de rigidități formale. Felul de a fi natural,
demn, caracteristic oamenilor cu adevărat excepționali, l-a individualizat în rândul
contemporanilor de vârf, atrăgându-i supranumele de „academician în blue jeans”.
Calitățile acestea se completează armonios cu dragostea pentru adevărul istoric și cu
profundul atașament față de valorile pur românești, oriunde s-ar afla ele. Spiritul treaz,
deschis la nou, stilul laconic, direct și la subiect, umorul subtil, de bună calitate, asociat
seriozității abordărilor, și refuzul consecvent al prețiozităților de orice fel fac din Domnia
Sa un partener de discuție extrem de interesant și de plăcut, gata oricând să deschidă
noi perspective, adesea interdisciplinare, asupra celor mai variate subiecte.
***
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Sunteți inițiatorul modelelor de calcul
membranar purtând numele de sisteme P (engl. P Systems, cu P de la Păun), pe
care le-ați inițiat în anul 1998. Natura ambivalentă a acestor modele este evidentă
din start: matematică și biologie. Între timp s-a dovedit că sprijiniți gândirea în
afara șabloanelor, studiul interdisciplinar (informatică, literatură, filosofie, politică
etc.). Caracterul acesta aș zice renascentist v-a fost sortit, sau este o alegere
făcută în mod conștient?
Acad. Gheorghe PĂUN: Prin introducerea la discuţia noastră, aţi ridicat stresant de
sus ştacheta aşteptărilor pe care cititorul le are, iar întrebarea însăşi este provocatoare,
o capcană chiar. Nu mă consider deloc „renascentist”, sunt doar un om normal şi
norocos. Normal, pentru că aşa sunt oamenii la naştere, multilaterali, o sumă de
posibilităţi (ca să nu spun talente) dintre care se actualizează, firesc-inevitabil, numai o
parte, o mică parte. De vreun secol sau două, nu se mai poate face performanţă în mai
multe direcţii, dusă-i vremea renascentiştilor veritabili, parcurgem, se spune, „civilizaţia
analfabetismului” (mai puţin gazetăresc: „civilizaţia excesivei specializări”) – am
bibliografie, dar nu insist. Dar atracţia inter-, multi-, trans-disciplinarităţii rămâne în om –
iar eu am fost norocos să trăiesc-lucrez în medii cu adevărat multidisciplinare.
Matematică, informatică, ştiinţe sociale, semiotică, biologie în ultimele decenii, cultură.
E adevărat, relaţia dintre noroc şi norocoşi este una subtilă, cu un semnificativ grad de
simetrie, cine pe cine caută/găseşte nu este totdeauna evident, privind în urmă, uneori
nu este evident nici în cazul meu. Cred însă într-o combinaţie între datul natural, poate
şi cu o componentă de predestinare, şi şansele pe care ţi le scoate apoi viaţa în cale –
familie, şcoală, mentori, colaboratori, întâmplări favorizante sau nu dintre cele mai
variate.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Ați publicat lucrări despre gramatici
contextuale, gramatici matriciale, limbaje formale. Sunt termeni care se regăsesc
atât în literatură, cât și în matematică. Dumneavoastră le frecventați pe
amândouă. Ce v-a determinat să faceți acest pas, de la cifre la litere? În ce
măsură se completează ele reciproc?
Acad. Gheorghe PĂUN: „Matematica s-o fi scriind cu cifre, dar poezia nu se scrie cu
litere”, susţinea Nichita Stănescu la finalul unui poem dedicat lui Solomon Marcus,
replică la cartea Poetica matematică a acestuia. Dar susţinea greşit-grăbit poetul,
pentru că matematica nu se scrie cu cifre, cel puţin nu matematica modernă, care se
interesează mai mult de structură decât de cantitate (de întindere, ca să ne referim la
geometrie). Iar informatica teoretică este parte a matematicii moderne. De aici, literele –
mai general, simbolurile. În particular, teoria limbajelor formale, în care mi-am început
cariera de matematician-informatician, a plecat la drum cu dorinţa de a formaliza
gramatica limbajului natural, s-a dezvoltat apoi mai ales în legătură cu formalizarea
sintaxei limbajelor de programare, a trecut apoi în toate domeniile în care se pot
identifica cuvinte, fraze şi reguli de bună formare a celor de pe urmă. Cifre şi litere, fără
a însemna şi literatură… nu în mod direct. Literatura e însă un teritoriu al creaţiei, la fel
ca matematica – amintiţi-vă de apropierea pe care o făcea Ion Barbu-Dan Barbilian
între geometrie şi poezie. Ele folosesc limbaje distincte, dar nu sunt, în sine, atât de
diferite, de depărtate, pe cât s-ar părea. Şi, da, se completează de-a dreptul sănătos,
terapeutic chiar. Matematica are rigori formale care pot obosi, vieţuirea prea intensă şi
prea îndelungată în „lumea de curăţii şi semne” (Ion Barbu) poate, într-un anume sens,
„schizofreniza” (iarăşi, am bibliografie, nu e un diagnostic pus de mine) – literatura este
mai „umană” din acest punct de vedere. La fel pictura, sporturile, grădinăritul – orice
hobby luat în serios este igienic, psihologii au spus-o de mult timp.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: L-ați avut ca mentor pe celebrul matematician
Solomon Marcus, cunoscut și pentru numeroasele sale judecăți de valoare din
afara spațiului matematicii. Aveți o idee, un citat sau un crez primit de la Domnia-
Sa, care vă însoțește în mod deosebit, ceva care poate fi rezumat aici în doar
câteva cuvinte?
Acad. Gheorghe PĂUN: Am preluat foarte multe de la Domnul Profesor, că aşa i se
zicea în grupul nostru, fără a-l mai numi. Unele învăţăminte au formulări explicite, mi le
amintesc cum ni/mi le spunea – de exemplu, privind respectul faţă de textul scris, faţă
de cititor, care „are totdeauna dreptate”, deoarece pentru el scriem, legate de onestitate
ştiinţifică (de la referinţe la evaluarea propriilor rezultate), de modestie („să nu ne
lăudăm singuri, să lăsăm să ne laude alţii”). Multe lucruri mi-au intrat probabil în
obişnuinţă, deprinderi preluate prin imitare, fără a fi prinse în cuvinte, unele
neconştiente, am mai mărit şi cu bună ştiinţă „mitologia Marcus”, punând uneori în
seama lui precepte pe care voiam să le transmit studenţilor şi colaboratorilor mei mai
tineri. Ca spuse de el, învăţămintele aveau o altă greutate… o formă de manipulare, o
mărturisesc cu seninătate, bunele intenţii fiind concretizate în sfaturi care puteau foarte
bine emana de la Marcus…
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Informatica, jocurile – sunteți cel care a adus
în România jocul japonez de strategie GO – vă preocupă în continuare? Creierul
uman mai are vreo șansă, la concurență cu inteligența artificială? Dar structurile
sociale, vor fi capabile să absoarbă impactul digitalizării universului uman?
Acad. Gheorghe PĂUN: Joc tot mai rar GO, nu am jucat niciodată în competiţii, dar am
încă legături cu GO-ul românesc, urmăresc ce se mai întâmplă, ajut când şi cât pot.
Acum doi ani am scos a cincea ediţie a cărţii Iniţiere în GO, la 35 de ani de la
demararea acestei extraordinare aventuri – că o aventură era pe la jumătatea anilor ’80
introducerea unui joc oriental în România, pornind aproape de la zero şi ajungând până
la o federaţie naţională (constituită în februarie 1990). Aş putea vorbi mult despre GO.
Este un joc cu o istorie fascinantă, uşor de învăţat, dar adânc la nivelul strategiei, cu
conexiuni strânse cu polemologia, concurenţa economică, cu artele şi filosofia. Se
poate însă scrie câte o carte, ba chiar mai multe, ca răspuns la întrebarea a doua şi a
treia. Inteligenţa artificială va schimba lumea – deja o face, sub ochii noştri. Societatea
va avea probleme serioase în viitorul apropiat (cu şomajul, săptămâna de lucru,
legislaţia aferentă roboţilor – includ aici şi calculatoarele/ programele pentru conducerea
automată a automobilelor, schimbarea nomenclatorului de meserii, accesul echitabil la
tehnologie, manipularea şi multe altele). Trăim începutul celei de a patra Revoluţii
tehnologice, bazată pe conectivitate, învăţare automată, inteligenţă artificială. E foarte
greu de prezis ce noutăţi vor apărea, ce schimbări, ce provocări şi conflicte. Personal,
mă tem – nu de algoritmi şi de calculatoare, ci de algoritmii care produc algoritmi şi de
calculatoarele „din nori”, interconectate pe o scară foarte mare, necontrolabilă. Nu
pentru că toate acestea vor dori să ne facă rău, ci pentru că ne pot face rău cu totală
inocenţă, puse – de noi! – să rezolve probleme în care omul ar putea să fie ignorat sau
chiar considerat „dăunător”.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Din 2003 până în ianuarie 2013 ați lucrat și la
Universitatea din Sevilla. Care dintre particularitățile Spaniei v-a impresionat mai
mult? Avem noi, românii, ceva de învățat de la poporul spaniol? Sau, în general,
de la cultura răsăriteană, de la occidentali? Dar ei de la noi?
Acad. Gheorghe PĂUN: Pofta de viaţă şi participarea! Sărbătorile, fiestele, feriile,
cântecele, dansurile şi gastronomia, tradiţiile, competiţiile – de la fotbal la turnurile de
oameni, mândria de a fi andaluz, valencian, catalan, basc (evident, cu măsura de
rigoare), fiind în acelaşi timp spaniol. Toate acestea, unele aparent superficiale, în
balanţă cu hărnicia şi rigoarea, cu nivelul de cultură, în sens general. Cred că Spania
este ţara europeană cu cel mai ridicat nivel de zâmbet stradal (prietenul nostru comun,
Johan Galtung, consideră cantitatea de zâmbet stradal ca fiind cel mai relevant
indicator de calitate a vieţii). Poate idealizez puţin, pe ici, pe acolo, dar un pic de
exaltare se potriveşte foarte bine spiritului spaniol. Ole! Orice popor are de învăţat de la
oricare alt popor – mă rog, învăţare este şi atunci când extragi învăţăminte din exemple
rele… România are multe de învăţat, are şi multe de oferit. Ilustrez numai partea a
doua: cuvântul „omenie” este tipic românesc, nu prea are traduceri în alte limbi. Are
legătură şi cu „convieţuirea” (faceţi o listă cu „naţionalităţile conlocuitoare” din România
şi veţi fi uimită cât de multe sunt), cu „ospitalitatea”. Nu detaliez, aş contrazice sugestia
din introducere cum că aş fi succint… Dar tot adaug că Europa de vest ar beneficia mult
dacă ar privi spre Europa de est cu mai multă deschidere – spre tradiţiile ei, culturale,
sociologice, religioase, de exemplu.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Ați publicat în 1993 romanul „O mie nouă sute
nouăzeci și patru” (sau 1994, continuare a romanului „1984” de G. Orwell), care s-
a tradus ulterior în engleză și în maghiară. Se știe că preocupările și îngrijorarea
pentru viitorul omenirii, din punct de vedere geostrategic, politic și climatic nu vă
sunt străine. Unde vedeți Terra în viitor, să zicem într-un interval de 50 de ani?
Dar România?
Acad. Gheorghe PĂUN: Se spune, nu fără temei, că lumea se grăbeşte. O jumătate
de secol este o mică eternitate dacă privim spre viitor şi e imposibil de făcut predicţii
rezonabile. Să sperăm că – şi asta s-a spus – omenirea îşi pune probleme pe care le
poate rezolva ea însăşi, deşi, multe şi grele probleme, structurale aş zice, şi-a tot creat
omenirea. Mă întreb uneori, mai în glumă, mai în serios, dacă omenirea îmbătrâneşte
(cu „junghiurile” specifice vârstei a treia), sau e abia la pubertate, a primit în dar un car
cu patru armăsari şi nu ştie să-l strunească, va da cu oiştea-n gard… Despiritualizare,
consumerism, superficializare, post-adevăr, „uitarea” tradiţiei, a istoriei, nivelarea,
anomia, abandonarea în trăirea clipei, originalitatea cu orice preţ – ca să nu enumăr şi
alte simptome mai concrete, precum migraţia ilegală, ignorarea dreptului internaţional şi
pierderea de autoritate a organismelor internaţionale, care păreau a asigura echilibrul şi
pacea după monstruoasele două războaie cu număr din secolul de curând încheiat. Iar
România este parte a lumii, nu se poate sustrage – dar are un mare avantaj: este mai
conservatoare, mai ataşată tradiţiei, mai „rurală”. „Am ajuns în vremea în care progres
înseamnă a rezista progresului” – am citit de curând undeva o frază de genul acesta,
mi-a dat de gândit, subscriu…
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Sunteți editorul revistei „Curtea de la Argeș”
și activați neobosit ca punte de legătură între românii din țară și cei din zonele din
afara granițelor, în special din Basarabia. Care ar fi elementul unificator din
structura poporului nostru? La ce se poate lua aminte, învățând de la frații din
Republica Moldova? Dar ei de la noi?
Acad. Gheorghe PĂUN: Limba, istoria, datina. Lângă toate, Eminescu. Suntem români
şi punctum, cum spunea el. Rădăcinile traco-geto-dace. Credinţa că Dumnezeu-
drăguţul umblă printre noi. Cultura ca liant – înaintea (re)unirii administrative, trebuie să
existe unirea în cuget şi simţiri. Poduri de flori, poduri de carte, poduri de reviste. Curtea
de la Argeş a iniţiat un asemenea pod, împreună cu „Literatura şi arta”, celebra revistă
de la Chişinău, condusă de la fel de celebrul scriitor Nicolae Dabija. Basarabenii au
oprit tancurile citind poezii, asta e o lecţie despre puterea poeziei, a limbii, a culturii.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: La Curtea de Argeș, flancat pe de-o parte de
covârșitor de înțeleapta și misterioasa Biserică Domnească și, la celălalt capăt,
de mausoleul familiei regale și de Mănăstirea lui Manole, celebru pentru
sacrificiul său, desfășurați o activitate culturală aș zice eu acerbă, ancorată în
însuși sâmburele culturii românești, invitând însă frecvent și personalități din alte
țări. Recompense materiale nu aveți. Care este motorul acestei asidue lucrări?
Acad. Gheorghe PĂUN: Dificilă întrebare… Nu mi-am pus niciodată problema unei
recompense, cu atât mai puţin a uneia materiale. (Îi contrariez uneori pe amici
spunându-le că „sunt bogat, am cu cel puţin un leu mai mult decât preţul a orice doresc
să cumpăr”… O versiune a anticei observaţii că „piaţa e plină de lucruri de care n-am
nevoie”.) Nu mi-am pus nici întrebarea de ce fac ceea ce fac. Pur şi simplu, pentru că-
mi place, îmi aduce bucurie, mi se pare firesc. Vorbeam mai devreme de noroc. În
general, fie am făcut mai mereu ce mi-a plăcut, fie ceea ce a trebuit să fac (un verb
nesuferit: a trebui…) mi-a devenit plăcut. Ţine asta şi de aplecarea ludică pe care mi-au
dat-o părinţii din părinţi, pe care mi-am conştientizat-o şi cultivat-o în timp. A face ceva
cu bucuria de a face corespunde uneia dintre cele mai adânci definiţii ale jocului:
activitate cu recompensa intrinsecă. Munciţi jucându-vă şi nu va mai exista muncă, cu
atât mai puţin corvoadă, ci lucru, firesc şi neobositor. Pe de altă parte, cu întrebarea
dumneavoastră în faţă, privind în urmă, aş putea spune multe despre frisonul intuirii
unei teoreme, satisfacţia completării unei demonstraţii, despre nevoia de a face ceva
pentru cultura oraşului Curtea de Argeş, despre necesitatea unei reviste de cultură
precum Curtea de la Argeş, decent-conservatoare la vremurile noastre globalizator-
tropăitoare, şi încă altele. Pe scurt, nu pot altfel, simt că aşa e bine, să fac ceea ce
fac…
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Naveta la București, printre altele pentru a
participa la Ședințele Academiei Române, este fără îndoială obositoare, dar și
benefică. Ce segment din omul Gheorghe Păun se raportează la orașul natal și
care este cel afluent capitalei?
Acad. Gheorghe PĂUN: Suntem construiţi pe structura apei din copilărie, drept care
sunt argeşean până la mijloc de celulă – în egală măsură, român, iar mai mult de 20 de
ani am tot călătorit prin lume, simţindu-mă bine (dar „în trecere”) peste tot. Am trăit vreo
patru decenii în Bucureşti, dar abia acum descopăr cât este de frumos (dacă e privit cu
ochi de turist, oraşul are foarte multe lucruri splendide), dar şi cât este de aglomerat,
grăbit, paralizat la nivelul traficului, stresant. N-aş mai putea acum locui în Bucureşti,
nici măcar ca pensionar, ca „turist”. Asta probabil şi pentru că România de la Argeş
(sintagma lui Iorga) este atât de specială, iar Curtea de Argeş este unul dintre locurile
„cele mai româneşti din România” – afirmaţie care-mi aparţine, pe care o pot demonstra
(şi care, desigur, se poate extinde şi la alte locuri din ţară…). Ca să fac lucrurile clare şi
birocratic, mi-am schimbat şi adresa la Curtea de Argeş…
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: O întrebare din curiozitate: cât dormiți în
medie, pe zi (sau noapte)?
Acad. Gheorghe PĂUN: Întrebare cu substrat, dar o iau la propriu: Cu siguranţă, dorm
suficient, fără a putea spune câte ore. Am însă câteva reguli-obişnuinţe: seara, mă culc
atunci când mi se face somn, nu „trag de mine”; totdeauna mă trezesc în jurul orei 7,
indiferent la ce oră m-am culcat şi, peste toate, obicei spaniol transformat în ritual, dorm
o oră după-amiaza, zilnic, dacă am posibilitatea. Siesta cea sfântă la Sevilla, în toată
Andaluzia. Mi s-a recomandat asta, recomand şi eu cu mare convingere tuturor.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Un gând, un mesaj pentru tinerii de azi?
Acad. Gheorghe PĂUN: Cred că mai toate răspunsurile conţin, printre rânduri, câte un
sfat, c-aşa sunt bătrânii, sfătoşi/sfătuitori… Dar, pentru tinerii de orice vârstă: suntem
atât cât ne amintim şi cât îşi amintesc cei din jur despre noi – citiţi, învăţaţi, miraţi-vă
(Marcus dixit), comunicaţi, faceţi bine (şi daţi-l pe apă, că iese singur la mal – vorbă
populară), zâmbiţi. Şi iadul, şi paradisul sunt aici, în puterea noastră, veştejiţi-l pe
primul, faceţi-l cât mai vizibil pe-al doilea. Şi, fiţi oneşti: nimeni nu poate sări peste
umbra sa…
------------------
A consemnat:
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG
Benissa, Spania – Curtea de Argeș, România
1 noiembrie 2019
Comentarii
Trimiteți un comentariu